Prin rugăciune personala mă refer la rugăciunea pe care o faci în afara Sfintei Liturghii, rugăciunea pe care o rosteşti tu singur. Aceasta poate consta din rugăciuni pe care le-ai memorat şi pe care le spui zilnic sau înaintea unei icoane în camera ta. Sau poate consta din clipele în care Ii vorbeşti lui Dumnezeu folosind propriile tale cuvinte.

Amândouă aceste modalităţi sunt importante. Uneori rostim rugăciuni personale chiar în biserică, precum atunci când mijlocim în rugăciune pentru oamenii din jurul nostru.

Dar mai este un chip de rugăciune personală - Rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul".

Ai mai auzit de această rugăciune. Ea este respiraţia fiecărui monah bun. Această rugăciune este pentru totdeauna, nu doar pentru când nu participi la slujbele bisericeşti, ci o poţi lucra şi în biserică. La urma urmei, nu-ţi opreşti răsuflarea atunci când intri în biserică.

Eu însumi sunt un începător şi un diletant în ceea ce priveşte rugăciunea inimii. Am stat pe prag privind în casă, dar nu am păşit înăuntru, şi, prin urmare, singurul lucru pe care-l pot face este să te îndemn să mi te alături. Poate că tu vei avea o credinţă mai puternică şi vei păşi înăuntru. Cu toţii trebuie să încercăm aceasta, fiindcă tot efortul pe care-l facem ca să urmăm poruncile Domnului, tot efortul pe care-l depunem pentru a ne ruga cu adevărat lui Dumnezeu nu este de nici un folos, dacă nu am înţelenit rugăciunea în inimile noastre:

în timp ce păşeşti pe cărarea poruncilor, caută-L pe Domnul în inima ta. Când îl asculţi pe Ioan plângând în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui" (Marcu 1, 3), înţelege prin aceste cuvinte porunci pentru inimi, dar şi pentru fapte; fiindcă este cu neputinţă să urmezi poruncile şi să le împlineşti cum se cuvine, dacă inima nu este şi ea curată.

Când rostim rugăciunea inimii, timpul nu contează. Timpul contează doar atunci când participăm la rugăciunea publică, dar timpul nu contează când lucrăm rugăciunea inimii. Iţi poţi imagina că te plictiseşti când te rogi cu rugăciunea inimii? Desigur că nu. Dacă te-ai plictisi, te-ai opri. Dar oferă-i timp. Vei afla că scurgerea timpului se opreşte, plictiseala încetează, totul încetează atunci când pironeşti rugăciunea în inima ta.

Ai văzut oameni cu mătănii la încheietura mâinii; poate că ai şi tu unele la fel. Ideea e că la fiecare nod trebuie să rosteşti Rugăciunea lui Iisus. Când faci un şirag, spui Rugăciunea Domnească, adică „Tatăl nostru". Inima ţi se umple de atât de multă pace! Poţi să compari sentimentul pe care-l ai când rosteşti la masă Rugăciunea Domnească împreună cu alţi oameni adunaţi acolo, cu cel trăit atunci când o rosti singur după ce te-ai rugat cu Rugăciunea lui Iisus de douăzeci şi cinci de ori. De cincizeci sau de o sută de ori. Rugăciunea lui Iisus izvorăşte în trupul şi sufletul tău un belşug de bucurie şi linişte.

Practică rugăciunea. Nimic bun nu dobândeşti fără practică. Rugăciunea este acel lucru bun pe care-l porţi cu tine pretutindeni - este poarta care-ţi deschide drumul spre Dumnezeu.

Avva Ioan Colob obişnuia să spună: „Sunt ca un om care stă sub un copac mare şi vede numeroase fiare sălbatice şi târâtoare ce vin spre el. Fiindcă nu li se poate împotrivi, el fuge, se urcă în copac şi este izbăvit, în acest chip stau în chilia mea, văd venind asupră-mi gândurile rele şi fiindcă nu mă pot împotrivi lor, fug şi caut adăpost la Dumnezeu în rugăciune. Sunt izbăvit de duşmani şi trăiesc veşnic"