(închide)

Horațiu Mălăele et Bona Fortuna

 

Viața și, mai ales, ascensiunea lui Valentin-Horațiu Mălăele par să fie un mister, inclusiv pentru el însuși. Voi încerca pe parcursul acestui articol să urmăresc pașii artistului în revelarea, înțelegerea și trăirea propriului destin.


Din chiar mărturiile sale, reiese că nici el și nimeni altcineva nu se aștepta la ceva deosebit din partea lui, din contră: „Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viată. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toti cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit «prostu' clasei», mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem ca sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic”.
În copilăria și tinerețea sa au apărut, însă, și „semnele” viitorului artist excepțional și aproape complet: grafician, caricaturist (cu zeci de expoziții naționale și internaționale), actor (de teatru și film), regizor (de teatru și film), scriitor (autor a mai multor volume – Horaţiu despre Mălăele, O poveste cu Horaţiu, Rătăciri, Tehomir). A obținut numeroase premii pentru activitatea sa complexă, prea multe ca să le mai enumăr aici. În 2007, Horaţiu Mălăele a primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu-Jiu, conferit „pentru contribuţia deosebită adusă la dezvoltarea continuă a teatrului şi filmului românesc şi pentru prestigiul adus municipiului Târgu Jiu prin întreaga sa carieră”. În 2012 a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti, iar în 2017 Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Aș remarca, în primul rând, copilăria sa fericită, după cum, de pildă, declara într-un interviu luat de Marius Tucă: „dacă ar fi să îmi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin. S-ar putea ca timpul să-l mai fi împopoţonat puţin, dar a rămas totuşi în zona divinităţii, pentru că atunci, de fapt, ne-am trezit. Ce să mai spun, nu mai pot să comentez, mai ales că părinţii noştri erau trăitori atunci şi moşii noştri şi toate amintirile noastre ţin de copilărie. Aşa cum scriam în cartea mea, copilăria este cadoul pe care ni-l dă viaţa pentru ce vom avea de îndurat”.


Aceasta a fost legată și de lumea satului: „Şi copilăria... Şi satul... cu casa de la ţară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi şi beţivi, oltenii adevăraţi dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinţi, oltenii mândri ai fratelui Minulescu”.
Zestrea sa genetică l-a ajutat (fără doar și poate), din moment ce se trăgea din oameni harnici, cu simțul demnității. În aceeași postare pe Facebook, amintește de „moşu Hoară, tata lu' mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comuniştii nici «d'al dracu» îndurând umilinţa de a merge 11 kilometri la o fabrică, unde era portar, decât să fie slugă la «ăştia care mi-au furat pământul şi viaţa»”. Și tot aici: „sunt cel din urmă strop de vin din rustica ulcică de pământ pe care l-au sorbit la rând cinci generaţii de olteni cei mai de seamă podgoreni dintre moşneni şi orăşeni”.
Despre părinții săi spunea: „Tatăl meu a fost un om extrem de ludic. Mama mea este o femeie deşteaptă, foarte puternică, cu mult umor. Am avut părinţi extrem de hazoşi, nişte oameni care şi-au sărbătorit viaţa într-un fel unic şi s-ar putea, ca bucuria lor şi umorul care i-a însoţit să fi fost moştenit nu numai de mine, ci şi de copiii mei”.
Apoi, un moment „astral” al viitorului grafician de succes s-a petrecut la începutul gimnaziului: „în clasa a V-a a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine. La urma, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: «Tu ești un geniu!». Iar eu am început să fiu”. Despre acesta dă mai multe detalii într-un alt interviu: „La Școala generala nr 3, o şcoală frumoasă şi înălţătoare, am întâlnit un director generos şi bun, Domnul Micu, şi nu numai… Aici am ajuns în clasa a II-a, venind de la o alta şcoală, unde primisem singurul premiul II, când toată lumea luase premiul I, pentru că desenam foarte prost. Aici am dat de învăţătorul sufletului meu, Nicu Gherghe, care m-a învăţat să desenez”.


Vechiul coleg de școală și de an al lui Horațiu, domnul Costică Petec, își aduce aminte (în interviul din 25.02.2023) cu încântare de Nicu Gherghe și de excursiile pe care acesta le făcea cu grupul său de elevi talentați, în zonele rurale și pitorești din jurul orașului Târgu Jiu, pentru a desena și picta (elevii din acea generație erau, oricum, mult mai legați de natură decât cei din generația actuală). Profesorul era „foarte apropiat de elevi și se purta cât se poate de natural, fără ifose, părând mai degrabă că aparține satului, ca un om al pământului. Poate că de asta ținea și foarte mult la ieșirile în natură, unde se simțea în largul său și unde putea să-și inițieze discipolii în tainele desenului. Printre ei era și Horațiu Mălăele, care nu părea nici prea retras, dar nici prea expansiv”.


Domnul Șocu Octavian (om de cultură aleasă, fost muzeograf principal la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtișoara, căruia i-am luat un interviu la 27.02.2023) a fost coleg și prieten cu Horațiu Mălăele în copilărie și adolescență, de la grădiniță la liceu (între 5 și 18 ani). Despre perioada petrecută la Școala Generală Nr 3 își aduce aminte cu mare plăcere: „Nicu Gherghe era un om de mare noblețe și un pedagog desăvârșit. El are meritul cel mai mare pentru ceea ce a ajuns mai târziu Horațiu. Profesorul obișnuia să facă un soi de testări pentru copiii care aveau aptitudini la desen. El crea competiții între noi. Erau zile când doar se desena sau doar se picta. Și apoi dascălul observa cine are mai multe aptitudini și cine excelează în diverse tehnici: cărbune, culoare, grafică. La un moment dat eram un grup de cinci elevi mai răsăriți la desen: Valentin Mălăele, Constantin Grindeanu, Liviu Șerban, Viorel Guran și subsemnatul. Dânsul mergea cu noi în împrejurimi, pe jos, ca să desenăm și să pictăm. Ieșeam «la peisaj» în Parcul Central, pe Dealul Târgului etc. Gherghe a realizat foarte multe expoziții cu lucrările noastre, mai ales la Sala „23 August”. Din ele se selectau lucrări care participau la expoziții mai importante în țară sau străinătate. O pictură de-a mea, de pildă, a ajuns la Expoziția internațională a copiilor din Osaka. O parte din elevi au continuat, apoi, și la Școala de Muzică și Arte Plastice din Târgu Jiu. Horațiu desena bine, de la început, în ciuda declarațiilor sale, dar desena la modul comun, obișnuit, ca un copil. Gherghe a văzut în el «ceva», l-a simțit că poate mult mai mult și l-a învățat să deseneze ca un artist. Când era vorba de grafică, Valentin muncea enorm: refăcea un desen de zeci de ori, până când găsea tușa care trebuia. Lucra la ea uneori mai multe zile și săptămâni, până când ieșea așa cum îi convenea. Se inspira de multe ori din desenele pe care le găsea în revista franceză „Pif”, încercând să redea cât mai expresiv fizionomiile personajelor de acolo. Acest mod de lucru, dus uneori până la obsesie, ar putea explica, în parte, secretul carierei sale de caricaturist de excepție”.
Lui Horațiu îi face următorul portret: „El era puțin labil și cam complexat de felul în care arăta. Se lupta de mic cu diverse complexe. Nu vedea prea bine și, la fotbal, unde ar vrut să fie ca toți ceilalți, alerga dezordonat și adesea se împiedica și își spărgea ochelarii. Complexul lui de-a nu putea fi ca ceilalți îl făcea adesea mânios și îi jignea pe ceilalți în furia lui. Din acest motiv, pentru că îi înjura urât, se găseau și unii care-l pocneau. Era unul Ciubicu care-l bătea «de-l topea» și îi spărgea și ochelarii. În general însă, era hazos, stârnea râsul numai când te uitai la el. Dar era și ținta glumelor noastre, la care el, cu o mare spontaneitate, răspundea cu aceeași monedă. Transforma în râs orice avea la îndemână și devenea simpatic chiar fără să realizeze asta. Plecând de la tot felul de prostioare, glume, lucruri minore, el s-a perfecționat în timpul școlii – care a devenit o miniscenă – a evoluat și s-a transformat. Nu lua nimic în serios, ci totul în glumă, dar se și ascundea. Iar asta i-a permis păstrarea unei anumite libertăți interioare. Cert este că el era foarte inteligent și intuitiv și avea o extraordinară capacitate de-a improviza. Mai târziu, aceasta l-a ajutat foarte mult în actorie și cred că nimeni nu l-a depășit vreodată din acest punct de vedere. Iar asta i-a conferit și mult șarm”.


Un lucru mai puțin cunoscut este că „tot profesorul Nicu Gherghe l-a încurajat și spre teatru. Valentin mi-a și spus: «Gherghe mi-a deschis ochii și spre teatru». Mai târziu, în liceu, el venea uneori la Biblioteca județeană unde, la etaj, era o oglindă foarte mare și unde putea, în fața ei, să-și exerseze unele roluri. Odată, după ce am juca șah cu el acolo, lângă oglindă, și l-am făcut mat, s-a enervat atât de tare încât m-a înjurat și a dat cu ghiozdanul după mine. M-am ferit și ghiozdanul a lovit oglinda pe care a crăpat-o. Ne-am luat la bătaie până i-a dat sângele pe nas. După care ne-am împăcat și am plecat la o bere. Nu suporta deloc înfrângerea. Era «cribdos», cum ziceam noi pe-atunci. În schimb, Valentin nu era un tip egoist, din contră, era generos. Cum avea mai tot timpul bani la el, datorită tatălui său care era revizor contabil, ținea să-i împartă cu noi și ne invita, la o bere, la o prăjitură sau la un film”.
Despre viața sa la Liceul „Tudor Vladimirescu” (actual Colegiul Național) din Târgu Jiu, din timpul comunismului, Mălăele are amintiri dulci-amare, fiind conștient, retrospectiv, de faptul că atunci au avut loc transformări majore în ființa sa, care i-au modelat destinul: „Păstrez legătura cu foarte mulţi colegi şi merg cu mare drag la întâlnirile cu ei. Viaţa la liceu a fost fantastică. Atunci m-am născut. Acceptând sau refuzând propunerile învăţătorilor mei. Refuzul ăsta a fost consemnat şi în exmatriculările mele, extrem de multe şi bine numărate. A fost uimitor pentru că aici am întâlnit oameni noi, pentru că am avut şi profesori buni, profesori deştepţi, pentru că am avut şi profesori mai puţin deştepţi, pentru că n-am avut profesori, avându-i. Atunci mi-am dat seama că rostul meu s-ar putea să nu fie într-un sistem impus, într-un sistem cartezian, într-un sistem al umilinţei, cum încă se mai practica în momentul acela, ci alături sau aiurea. A fost momentul revelaţiei, al naşterii mele […] în sistemul ăsta existau, totuşi, nişte oameni care vedeau altfel viaţa, nişte oameni mândri, nişte oameni deştepti, nişte oameni curaţi. Unul dintre ei a fost şi este diriginta mea, doamna Felicia Iliescu, pe care am să o pomenesc de câte ori va fi cazul, pentru că niciodată, în acel sistem uleios, greoi şi de multe ori imposibil, nu aş fi putut înota fără ajutorul acestei femei. Ea a fost zâna mea bună şi omul care a bănuit că aş putea face altceva decât doreau, cu ajutorul unui rigid-program pedagogic, ceilalţi profesori de la mine”.
În mod personal, ca elev al acestui liceu teoretic cu profil matematică-fizică (în perioada 1980-1985), considerat cel mai prestigios din oraș, subscriu la descrierea de mai sus. În ciuda câtorva profesori de înaltă clasă, de care îmi amintesc cu plăcere și respect (Isac, Vasile, Dumitrescu, Popescu-Bălești ș.a.), ideologia și rigiditatea sistemului comunist afectau puternic domeniul educației. Îmi aduc aminte de profesori de-a dreptul îndoctrinați (care, din fericire, au reușit să-și transmită ideile la prea puțini elevi), de unii la care intuiai că erau obligați să se conformeze ideologiei (aceștia erau cei mai mulți), dar care nu credeau sincer în ceea ce spuneau și de alții mai moderni (foarte puțini), cu fața orientată spre valorile occidentale.
Materiile erau prea multe și adesea supraaglomerate, cu prea multe informații inutil introduse în programă, pretențiile unor profesori ca noi să învățam aproape totul ad litteram erau mult prea exagerate, se simțea lipsa unei orientări profesionale reale, existau o anumită ipocrizie și carențe de comunicare între elevi și profesori, ca și tendința unor cadre didactice de-a deveni „mici dumnezei” sau doar „mici dictatori” (uneori cu scopul de-a forța elevii cu stare materială bună să ia lecții particulare, la ei acasă). Toate acestea au făcut ca viața la liceul respectiv să nu fie una prea plăcută, pentru mulți dintre noi. Realizai că îți pierzi libertatea (nu prea mai aveai timp decât să înveți), îți era teamă de-a spune anumite lucruri (chiar dacă erau adevărate) și simțeai că ești sub presiunea unui sistem care avea tendința să te strivească. Mulți au ieșit din liceu temători de-a fi ei înșiși, de-a exprima opinii personale, obosiți și cu spiritul de creativitate afectat.


Din aceste motive, comportamentul indisciplinat al elevului Mălăele, manifestat într-un sistem cu o disciplină prost înțeleasă, a fost acela al marelui curaj de-a rămâne el însuși, ascunzându-se adesea și în spatele unei măști teatrale protectoare care i s-a potrivit. Nesupunerea la normele unui sistem ideologizat, rigid și ipocrit s-a dovedit salvatoare pentru el, ca om și ca artist. Creativitatea lui debordantă ulterior s-ar explica, așadar, și prin faptul că și-a păstrat o anume libertate interioară și că nu a rămas sufletește tarat.


Domnul Șocu Octavian ne-a dat mai multe informații despre isprăvile lui Valentin (pentru că așa era numit, în Târgu Jiu; doar după ce a devenit actor a preferat să i se spună Horațiu) la Liceul „Tudor Vladimirescu”, între anii 1968 și 1971: „Mălăele a avut un noroc teribil, desi la LTV aveam profesori mai mult decât exigenți, mulți fiind de-a dreptul răi. Au fost însă unii dascăli care l-au protejat pentru că simțeau că, totuși, s-ar fi putut alege ceva de capul lui. Este vorba, mai ales, de diriginta lui, Felicia Iliescu, care preda chimia, de Titu Rădoi și de profesorul de matematică Spătaru. Mălăele nu era bun la multe materii (la matematică, de pildă, era zero barat) și nici nu era deloc doritor să se perfecționeze (la muzică și la desen avea notele cele mai mari). Chiulea, de asemenea, foarte mult, părinții lui primind adesea înștiințări acasă de la liceu, că se apropie de limita de a fi exmatriculat. Dar, pentru că era nostim, profesorii îl lăsau în plata lui, făcându-i doar aluzii de genul: «Mălăele, ar fi bine să îți dai și tu mai mult interesul». Pe acest fond, inclusive diriginta l-a lăsat în pace. Uneori îi spunea: «Măi Mălăele, ce să mă fac eu cu tine? Tu trebuie să te faci clovn că asta merge la tine». A avut astfel o deplină libertate în liceu. Îi plăcea mai ales să facă pe prostul…, a perfecționat cât a putut acest stil, în spatele căruia, însă, se ascundea. Liceul a fost scena pe care, mai departe, a experimentat și evoluat”.
Doamna Iliescu a creat un climat plăcut în clasa noastră și l-a susținut imens pe Valentin. Îi permitea destul de multe, din moment ce, odată, în timp ce ea scria pe tablă formule complicate de chimie, Mălăele și colegul lui, Belu Grigore (care cânta bine din voce și la vioară), au făcut un duet, Belu invitând-o, în fața tablei, pe dirigintă la dans în timp ce cânta, iar Mălăele improviza pe muzica lui Belu și spunea snoave.
Din păcate, peste ani, el nu a reușit să ajungă la ceremonia de înmormântarea a fostei diriginte, deoarece era într-un turneu. Probabil că și-ar fi dorit mult acest lucru, mai ales pentru faptul că el era un tip religios. A fost, în liceu, printre puținii elevi care mergeau sistematic, de Paște și de Crăciun, la biserică, mai ales la biserica din deal, unde este cimitirul orașului. Acolo erau înmormântați bătrânii lui, la care se ducea să aprindă lumânări. Acolo era văzut de profesorii lui, dar nici unul nu avea curajul să-i atragă atenția asupra faptului că ideologia comunistă, predată la liceu, era împotriva practicilor religioase”.
Șotiile lui Mălăele în liceu, a cărui preocupare esențială și frecventă era să se țină de cioace, au rămas antologice. Voi reda doar două dintre ele (pe care mi le-a relatat același fost coleg Șocu), de unde se poate vedea și curajul lui ieșit din comun, vecin cu inconștiența, când încerca să-și dovedească lui însuși că este capabil de o îndrăzneală neobișnuită. Chiar și atunci când o „făcea pe prostul ” voia să vadă dacă are curajul necesar, punându-și însă singur pielea la saramură. Își demonstra sieși că poate, dar și celor din jur, colegi și profesori.


La un moment dat, Valentin era pe cale să rămână corigent la limba latină, la profesorul Ghinoiu, considerat cel mai dur dintre profesori liceului (care era din neamul numit „ai lui Rânjilă”, după cum se spunea în satul său). În timpul examinării, el, care știa că nu are nicio șansă, a venit cu următoarea propunere: „Domnule profesor, eu recunosc că nu știu, dar nici dumneavostră nu le știți pe toate în latină. Dacă doriți facem următoarea înțelegere: în caz că reușiți să îmi traduceți corect un anumit text din latină în română, puteți să mă lăsați corigent. Dacă nu, mă treceți la materia dumneavoastră. Am martor clasa”. Profesorul a fost de acord, iar Valentin a scris pe tablă: „Cezar Maleb Une”. Profesorul s-a tot gândit și, în cele din urmă, s-a lăsat păgubaș. Apoi, Valentin i-a tradus în română: „Ce sarmale bune”. Ghinoiu a râs, ceea ce se întâmpla foarte rar, și l-a trecut pe elev, neuitând să adauge: „Tu nu ești bun de școală și învățătură. Tu trebuie să te faci măscărici”.
A doua farsă a fost mult mai gravă și s-a lăsat cu „eliminarea” lui din școală. Mălăele tocmai realizase o caricatură a profesorului de istorie Cosmulescu (zis „Fleancu”), cel din tabăra „durilor”. Atât de extaziați au fost colegii lui de desenul respectiv, încât autorul caricaturii, ajutat de colegii săi (Șocu – elev de serviciu! –Căpitănescu și Ciontescu), s-a urcat pe două bănci suprapuse, a dat jos tabloul cu președintele țării, Nicolae Ceaușescu, punându-și în loc creația. Amuzamentul a fost teribil, mai ales că toată lumea s-a desfătat pe îndelete, fiind și ultima oră de clasă din ziua respectivă. S-au mai hlizit o oră la portret și au făcut greșeala să-l lase acolo. Întâmplarea (sau nu) a făcut ca a doua zi dimineața, în aceeași sală de clasă, să-și predea lecția profesoara de limba rusă, doamna Florela Cosmulescu, soția profesorului de istorie. Prima data au intrat elevii, iar apoi profesoara, în mijlocul amuzamentului general, pe care ea, la început, nu l-a înțeles. În momentul în care a văzut caricatura soțului pe perete a exclamat: „Bărbatul meu!” (observație ce demonstra clar cât de reușită era lucrarea). După care a intrat spontan într-o criză de furie, care s-a lăsat cu țipete și amenințări („cum e posibil ca soțul meu să ajungă bătaia de joc a elevilor?”) și, în final, cu anchetă internă.


Profesorul Ghinoiu, secretar de partid pe liceu, a dat o conotație periculoasă și mizerabilă evenimentului, privit ca pe un afront adus partidului și a vrut să-l exmatriculeze pe autorul sacrilegiului. Au opus rezistență, ca de obicei, susținătorii „acuzatului”, profesorii Rădoi, Spătaru și Iliescu. Diriginta a susținut că acestea sunt, de fapt, niște copilării ale lui „Mălăele, saltimbancul clasei” și că nu merită să li se dea o importanță exagerată, cu atât mai puțin să fie puse în contextul învățăturii de partid. În final, el a fost eliminat două zile din liceu, cu nota scăzută la purtare, iar ceilalți trei, au primit nota opt la purtare.
Eroul acestui articol a făcut și alte isprăvi (credibile, deoarece am luat act de ele de la foștii săi colegi), care ar putea părea, însă, stranii sau de-a dreptul neverosimile pentru unii cititori, și, din acest motiv, nu le voi face cunoscute.
Pe lângă influența practică a lui Nicu Gherghe, Horațiu Mălăele a mai fost ajutat de încă doi profesori, ambii de limba și literatura română, care i-au marcat destinul viitorului caricaturist. Este vorba despre celebrul Titu Rădoi (șeful cenaclului literar „Columna”, care a lansat numeroși scriitori gorjeni de notorietate și/sau conducători ai unor instituții de cultură locale) și Iancu Popescu, unul dintre cei mai buni profesori din Gorj, columnist și colaborator al unor importante reviste literare din țară.


Într-un interviu (din 20. 02. 2023) pe care l-am luat domnului Iancu Popescu, aflat la venerabila vârstă de 85 de ani, domnia sa ne-a dat următoarele informații: „L-am cunoscut pe elevul Horațiu Mălăele datorită apariței revistei «Jiul literar- științific» a Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, al cărei secretar al colegiului de redacție era renumitul profesor de limba română Titu Rădoi. În această publicație prestigioasă pentru elevi a Gorjului, Horațiu Mălăele colabora ținând o rubrică de caricaturi, care mi-a făcut multă plăcere. De aceea, l-am contactat pe colegul meu, Titu Rădoi, rugându-l să-mi facă cunoștință cu autorul, deoarece aveam nevoie de un grafician talentat, pentru a-mi ilustra diversele rubrici ale noii publicații, „Ecou”, a Liceului Economic la care predam. Colegul meu mi l-a trimis într-o recreație și am făcut cunoștință cu un adolescent firav, de circa 17-18 ani, subțirel, înăltuț, cu o fizionomie de om îndrăzneț (am fost oarecum surprins de faptul că era tuns zero, dar, mai târziu, am aflat de la Titu Rădoi că asta nu se întâmpla pentru prima dată, deoarece aceasta era pedeapsa pentru caricaturile pe care Horațiu le făcea profesorilor lui). El a marșat imediat la propunerea mea, dovedindu-se încântat că este solicitat tocmai în direcția pasiunii sale. În continuare, i-am spus mai detaliat ce fel de rubrici are revista la care urma să fiu secretar de redacție, și pe care doream să le ilustreze. Dar, mai întâi, i-am cerut să conceapă coperta revistei, care ar fi trebuit să sugereze ecoul amplu al unui sunet. După câteva zile Horațiu a revenit cu mai multe desene pe hârtie de calc, înfățișând coperta (sub forma unor cercuri concentrice, pe care era grafiat, subtil, numele publicației), un contabil copleșit de munca de la birou, un cioban ce veghea turma de oi, un profesor care citea scrisorile primite de la elevii debutanți și, de asemenea, ilustrații la mai multe catrene umoristice ale subscrisului. Primul număr al revistei «Ecou» a fost publicat în anul 1970, prestația grafică a lui Mălăele plăcând în mod deosebit elevilor și profesorilor deopotrivă, care au remarcat vocația lui de artist plastic autentic.

Colaborarea mea cu el a continuat și în următorii ani, aducându-mi îndeosebi caricaturi pentru revistă. Pentru aceasta a și fost plătit de către directorul școlii, profesorul Grigore Popescu, care era foarte mulțumit de revistă și de ilustratorul ei”.
Alegerea viitoarei profesii s-a dovedit un lucru dificil pentru Horațiu, mai ales datorită „rătăcirilor” sale adolescentine: „Atunci când cred că știu unde mă aflu, ajung să mă plictisesc și mă văd nevoit să fug din acel loc, uneori, iar starea asta asumată de rătăcire îmi place foarte mult”!. Se știe, de pildă, că si-a verificat și aptitudinile muzicale: „M-am apucat și de muzică. Am început prin a învăța viola, după care am continuat cu vioara, pentru că am fost dat afară de la violă. Am fost dat afară și de la vioară! Nu, nu pentru că eram leneș, ci pentru că eram afon! Pe urmă, am ajuns la tobe și mai apoi am ajuns într-un cor … Acolo am dat de un profesor, un evreu ungur – avea un nume celebru, Rakoţi îl chema – care avea o ureche muzicală teribilă și care a declarat, fără menajamente, că nu am niciun fel de talent și că ar fi mai bine să îmi văd de treabă”!


Plecarea sa la studii în București a văzut-o ca pe un început, dar și ca pe un sfârșit: „era o mică emigrare, o migraţie, dar şi asta a fost controlată, pentru că nu am plecat în străinătate. Ştii cum era atunci, puneai capăt unor relaţii, cum ar fi relaţiile tale familiale. Nu, eu am ţinut contactul permanent cu părinţii, cu lumea mea. Nu am plecat definitiv, am stat aşa, ombilical, legat de Târgu-Jiu, de părinţii mei şi de-asta mi-a fost bine într-un fel şi mi-a fost comod şi nu am resimţit acea plecare extrem de agresiv. Dar n-aş fi rămas, pentru nimic în lume, deşi am avut posibilitatea, în străinătate. Tocmai din această nevoie de pământul ăsta, de părinţii mei şi de prietenii mei… de câte ori reveneam în țară, imi venea să plâng”.
Horațiu Mălăele crede în mîna destinului. Întrebat fiind dacă meseria de actor „te alege sau mai degrabă e aleasă?”, el a răspuns: „De obicei, răspunsul este: meseria m-a ales pe mine, deşi nu prea văd cum. L-am dat şi eu în multe interviuri. Până la urmă, tu alegi, dar... Eu cred în destin, cred că destinul ne-a adunat pe noi doi în faţa acestui interviu... Eu cred că am dat la Teatru şi pentru că m-am împiedicat de Teatrul Bulandra, mergând pe străzi şi zicându-mi că poate văd şi eu un spectacol, aşa, să văd ce înseamnă un spectacol în Bucureşti. Şi-atunci am văzut marile noastre spectacole memorabile, cu actorii noştri în perioada lor fastă, mai vie ca niciodată, pe Toma Caragiu, pe profesorul meu, Octavian Cotescu, pe Gina Patrichi, pe George Constantin şi pe mulţi alţii. Văzându-i, am fost atât de marcat şi atât de emoţionat, încât...”.
Dacă destinul i-a dat un imbold în direcția profesiei sale de actor, cea care l-a sprijinit cu tenacitate pentru a atinge acest țel a fost chiar mama lui, care nu numai că l-a încurajat, dar s-a dus și la București, la Dem Rădulescu, pe care l-a rugat să-i pregătească băiatul să dea la Teatru. Acesta, fiind prea ocupat, l-a recomandat în acest sens pe actorul Vichi Moldovan („un om atât de bun și de minunat și atât de împătimit de meserie”) care l-a descoperit ca actor, spunându-i: „Domnule, ești un talent extraordinar!”.


Înainte de examenul de admitere i s-a întâmplat ceva ieșit din comun: „am trecut cu mare emoţie pe lângă zidurile Teatrului Bulandra şi, la un moment dat, corifeii teatrului erau adunaţi într-o cabină – Toma Caragiu, atât cât am putut eu să disting, o actriţă, Octavian Cotescu şi, la geam, de fapt, cel care deschisese geamul era Liviu Ciulei. El deschisese geamul ca să arunce o ţigară. A mai tras un fum, a aruncat ţigara, care mi-a picat direct în cap. A căzut la rigolă, eu am luat-o, am stins-o, am pus-o într-un şerveţel şi am ţinut-o până am terminat examenul, pe care credeam că nu-l luasem”. Ulterior a înțeles că a făcut o alegere fericită: „Cred că am ales bine, pentru că, dacă făceam pictură, în nici un caz nu eram actorul care sunt şi poate nici pictorul şi nici graficianul care sunt, una a sprijinit-o pe cealaltă şi parerea mea e că a fost o căsătorie fericită. Faptul că am luat de prima oară s-a datorat şi norocului. Norocul meu însemnând Octavian Cotescu, care a fost profesorul meu şi care a îngăduit unui copil naiv şi nepregătit, să pătrundă în cetatea Teatrului, spre fericirea sau nefericirea dumneavoastră”.


Harul (talentul) cu care a fost dăruit Horațiu Mălăele transpare în toate formele de artă pe care le-a abordat: caricatură, grafică, actorie, regie și proză. L-am urmărit în multe din aceste manifestări, în special în perioada studenției mele, când eram pasionat de teatru și când puteam sa-l văd „pe viu” pe maestru, mai ales la Teatrul Nottara. Era de o mare inteligență scenică, fantezie, versatilitate și carismă. Era suficient să apară pe scena și atmosfera din sală se schimba: avea capacitatea de a transmite energie și bucurie. Umorul sau spontan avea un efect electrizant, nu numai asupra spectatorilor, dar și asupra unor colegi de scenă (îmi aduc aminte de actrița Dana Dogaru, partenera sa, care, la una din piese, a trebuit să își întoarcă brusc capul pentru a nu fi văzută de spectatori cum râde). Pur și simplu nu te puteai abține să nu râzi, și apoi era greu să te mai oprești. Doar Dem Rădulescu avea, cel puțin asupra mea, o influență asemănătoare.


Horațiu Mălăele este, însă, o personalitate plurivalentă, ale cărei fațete ne pot părea uneori opuse. Fiind tot student (prin 1980) mi-am permis să-l abordez pe Bulevardul Magheru, i-am spus că sunt tot târgujian asemenea lui, că îl admir ca actor și l-am rugat să îmi dea un autograf. S-a uitat lung la mine și mi-a spus că îi cer un lucru foarte dificil: până bagă mâna în buzunar… până scoate pixul, până concepe un text… e greu, foarte greu (cu siguranță că nu avea nimic de scris la îndemână, din simplul motiv că era îmbrăcat într-un costum de sport). Am înțeles imediat „gravitatea” situației, m-am scuzat și am plecat. Atunci, în acel mixaj de originalitate, ironie și jemanfișism, am văzut o altă latură, cu totul surprinzătoare a personalității sale. Ulterior am auzit și cât de distant s-a purtat cu o fostă colegă din liceu, o doctoriță foarte frumoasă și inteligentă, de altfel, care i s-a părut că a fost prea familiară cu el (așa cum ea era, însă, odată) atunci când l-a întâlnit în București. În schimb, după cum relata cineva, Horațiu știe să se poarte minunat atunci când interesul i-o cere. Așadar, din toate acestea transpar luminile și umbrele unui suflet complex.
În fine, o imagine neașteptată a prezentat cu ocazia decernării titlului de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu Jiu, pe când autorul acestui articol era directorul Centrului de Cultură și Artă „Constantin Brâncuși”, din cadrul primăriei orașului. În sala Consiliului Local a fost mai mult decât serios. Avea o poză de persoană gravă, fără pic de zâmbet pe figură (la un pas de morga academică), care a uimit pe mulți, deoarece nu corespundea deloc cu imaginea degajată cu care obișnuia să ne aducă bucurie. Mult mai târziu, într-un interviu, a fost întrebat în legătură cu această atitudine, și a dat o explicație foarte omenească: „M-am emoţionat foarte tare, încât de abia am reuşit să spun câteva cuvinte, deşi-mi pregătisem un discurs ditirambic. Înnobilarea cu un asemenea titlu stârneşte o emoţie dincolo de bănuială”. Aceasta este o explicație uimitoare: după atâtea roluri pe scenă și în film, în care Horațiu Mălăele, un actor de succes, ne-a părut un extrovertit sigur pe sine, fericit să dea ochii cu un public care-l iubea, în sala Consiliului Local din orașul de baștină el a avut, totuși, un trac puternic și, pentru a-și masca anxietatea care-l copleșea și îl paraliza (care l-a făcut să-și neglijeze chiar și discursul), a ales atitudinea descrisă mai sus. În concluzie, fețe diferite în ipostaze diferite.


Viaţa a făcut în aşa fel încât Horațiu Mălăele să se întoarcă foarte rar în Târgu Jiul său „natal şi nostalgic”, în ciuda dorinței sale de-a reveni aici ori de câte ori se putea. Cu toate acestea, legătura puternică a artistului cu locul nașterii sale, cu părinții, cu foștii săi colegi și, de asemenea, cu Brâncuși a fost declarată în multe dintre interviurile sale. În privința capodoperei creatorului sculpturii moderne s-a exprimat mereu elogios, sensibilitatea lui artistică excepțională ajutându-l să înțeleagă miezul ei spiritual și creștin: „Românilor de pretutindeni aş vrea să le vorbesc despre ansamblul Brâncuşi de la Târgu Jiu. Ansamblul este o minune pe care umanitatea, în momentele ei de răgaz şi orgoliu, ar trebui să se sprijine, ca o izbândă a inteligenţei şi naturii noastre divine. Este o capodoperă polisemică, scânteietoare, care ne va garanta perenitatea şi o permanentă bucurie atotcuprinzătoare. Născut parcă din paginile sfinte, cu apa botezului, tăcuta masă apostolică, poarta unui sărut blestemat, grădina ultimei rugăciuni, biserica  –  fereastra domnului, coloana înălţării noastre mântuitoare, acest loc binecuvântat poate răspunde la toate întrebările creştinătăţii. Veniţi la Targu Jiu! Veţi pleca mult mai bogaţi şi mai zdraveni”.
Recitind acest articol, îmi vine să cred că artistul de succes Mălăele, cel care din târgujianul Valentin a ajuns bucureșteanul Horațiu, este o creatură a lui Dumnezeu paradoxală, histrionică și imprevizibilă, dar dăruită cu mult har, un miracol atât pentru el, cât și pentru alții. Am fost curios să înțeleg evoluția acestui artist conjudețean cu realizări excepționale (așa cum am procedat și în cazul lui Brâncuși sau Arghezi), dar deosebirea între modul de-a fi la tinerețe și cel de la maturitate al acestui artist mi se pare uneori uriașă, deși primul ar trebui să îl explice pe cel de-al doilea. Nu numai în copilărie s-ar fi spus că nu e nimic de capul lui Mălăele, dar și în adolescență. Părea doar un tânăr complexat, un rebel de mare curaj care disprețuia școala și normele sociale, de o mare inteligență, ascunsă însă în spatele jocului (aparent iresponsabil) de-a simula prostia și naivitatea, pe care-l practica în relațiile cu semenii. Iar când deșteptul face pe prostul acesta are are haz, după cum zice și înțelepciunea populară.
Experiențele sale, împinse de multe ori la limită, probabil că îl ajutau să-și înfrângă teama și unele complexe, încercând să-și dovedească faptul că este capabil nu numai de autodepășire, dar și de lucruri pe care alții nu erau în stare să le facă și nici măcar să le conceapă ca fiind posibile.


Revăzându-i interviurile, constat că faptele din tinerețe pe care le-a descris nu se suprapun perfect cu cele relatate de martori, că nu mai există o solidaritate cu acea parte incipientă din biografia sa, pe care refuză să o mai facă vizibilă, ceea ce, să recunoaștem, este un obicei caracteristic multor oameni de succes (se pare că unele lucruri din trecut fie că sunt jenante, fie că își pierd semnificația prin comparație cu prezentul aureolat de reușite). Pe unele le-a trecut cu vederea, pe altele le-a cosmetizat, iar pe altele le-a recreat, clădindu-și propria mitologie.
Horațiu Mălăele trebuie însă judecat, apreciat și înțeles în contextul realizărilor sale artistice, prilejuri de admirație și de mândrie pentru mulți dintre compatrioții săi. Dacă el s-a născut la Târgu Jiu, se pare că la București s-a născut a doua oară, având în vedere cariera lui senzațională din capitală. Opera sa demonstrează și faptul că Mălăele și-a luat cu succes revanșa de la viață: copilul și adolescentul complexat au devenit artistul complex de mai târziu, apreciat și iubit de români. Steaua în care a crezut tânărul de altădată, care onora sărbătorile religioase importante, pe când alții nu o făceau, l-a ajutat din plin.

Autor articol: Sorin Buliga

Galerie foto




Vizualizări: 265

Trimite pe WhatsApp

Citește și:

Călător în Oltenia

Olteni de poveste