Poveşti cu boieri, panduri şi mirese codane: Cula Glogoveanu păstrează încă vie amintirea unor vremuri de mult apuse!

 

,,Într-o grădină de basm stă uitată o casă mare boierescă; este fosta așezare a neamului Glogovenilor. Casa de la Glogova, ale cărei ziduri au metereze asemenea zidurilor de cetate, mai mult conac domnesc decât culă boierească, are înfățișarea semeață a lucrurilor veșnice.” (Sarmiza Cretzianu)

Am descoperit relativ târziu cartea Sarmizei Cretzianu, <De pe Valea Motrului. Poveşti cu boieri, panduri şi mirese codane>, apărută în anul 1947, dar am fost realmente fascinată de povestirile din acele vremuri cu perioade economice dificile, cu crâmpeie din viața elitei nobiliare gojenești și cu petrecerile lor fastuoase. M-am lăsat cuprinsă de farmecul istoriei acestor locuri, istorie cu o rezonanță aparte în care un rol esențial îl dețin preocupările boierilor de altădată din zona noastră, cu viața lor și traiul zilnic, mărturii din anii de glorie ai lui Tudor Vladimirescu, o lume în care se împletesc bucurii și necazuri, se țes intrigi și povești de dragoste, se respectă tradiții locale și vechi orânduiri.
Uite așa am pornit să caut prin istorie despre glogoveni și renumita Culă a Glogovenilor.
În arhitectura românească, culele sunt construcții cu pereți groși din piatră sau cărămidă, cu ferestre mici și metereze, construite de către boieri împotriva invaziilor jefuitorilor, având rol de apărare, de refugiu, dar și de locuire. Culele erau prevăzute cu uși masive la nivelul parterului, cu beciuri solide, cu o fântână interioară și cu multe ascunzători. Locuirea se realiza la etajele superioare, parterul fiind folosit pentru depozitarea proviziilor. Întotdeauna scara de acces la nivelele superioare era bine protejată, fiind amplasată în interiorul culei. În peisajul acelor timpuri, cula era o clădire reper, impozantă, care „stăpânea” de undeva de sus, de pe deal sau colină satele cu locuințele mici de lemn. 
Aflată pe drumul ce leagă Motru de Baia de Aramă, pe malul stâng al râului Motru, Cula de la Glogova păstrează încă vie amintirea unor vremuri de mult apuse. Denumirea comunei Glogova provine din cuvântul slav ,,gloga” care înseamnă „deal cu arbuşti şi urme de piatră” – acel deal care se vede în locul în care râul Motru iese din Cheile Glogovei. Comuna este cunoscută şi pentru Biserica „Sfântul Nicolae”, ridicată în aceeaşi perioadă ca şi cula. Picturile ei originale s-au conservat până în zilele noastre. Din volumul „Cule. Casele fortificate între fală și ruină” aflăm că marele pitar Necula Glogoveanu avea o casă în Glogova, la mijlocul secolului al XVII-lea. O legendă locală spune că un negustor sârb cu numele de Glogovan s-ar fi așezat în această zonă și ar fi întemeiat localitatea, iar urmașii lui care și-au luat numele de Glogoveanu, sunt boierii glogoveni de mai târziu. Aici, pe teritoriul comunei găsim curtea renumiților boierilor, care erau atunci una dintre cele mai importante familii de boieri din Oltenia. Ei au deținut funcții însemnate în armată, administrația publică și magistratură. Fără influența Glogovenilor nu ar fi existat revoluția de la 1821 și nici epopeea Tudor Vladmirescu. 
Cula Glogovenilor are la origine o casă fortificată care a aparţinut pitarului Necula Glogoveanu și a fost considerată de către specialişti o formă premergătoare a culelor. Cula a fost construită iniţial pe temelia distrusă a unei vechi construcţii, un fel de fort de apărare în faţa atacurilor venite pe Cheile Glogovei în jos. Surse istorice precizează că pe Dealul Comăneştilor, domnitorul Radu cel Frumos, fiu al lui Vlad Ţepeş a avut moşie şi un castel de lemn. În jurul Culei s-au găsit resturile unui gard de apărare, făcut din răchită împletită pe pari. Par să fie resturile primei clădiri care au aparţinut Basarabilor, moşie care se întindea din Piscul Cloşanilor, de la Izverna şi Prejna, până la Cătune, vecină cu moşia Mânăstirii Tismana. În clădirea iniţială de la Glogova, la sfârşitul lunii aprilie 1464, s-a născut Neagoe Basarab, fiul lui Pârvu Craioveanu, rudă a boierilor glogoveni. Cula a fost realizată în două etape. La început s-a zidit parterul, prin secolul al XII-lea, iar etajul a fost construit în secolul următor de către Matei Glogoveanu, fost consilier imperial în perioada domninaţiei austro-ungare, şi de către fiul acestuia, Ioniţă Glogoveanu. Documentele vremii amintesc de existența unor subterane folosite în cazul unor asedii prelungite. Tunelul cel mai lung pornea din subsolul casei și mergea până la râul Motru. Pe aici se făcea aprovizionarea ori fugeau, atunci când erau învinşi în lupte. Un alt tunel mergea până la biserica din apropiere, la o distanţă de zece metri și ar mai fi și un al treilea, care făcea legătura cu fântâna. Cula dispune de 27 de metereze, 17 la parter şi 10 la etaj. De la metereze se putea trage cu arme de foc înspre toate punctele cardinale. La etaj, cula are cinci camere, în care se intră dintr-un cerdac. Din cerdac se intră într-o sală, cale de acces spre cele cinci odăi, câte două de fiecare parte și una spre spatele clădirii. Situat la nivelul solului, beciul este o construcție masivă din piatră și cărămidă cu asize alternante în ziduri de peste un metru grosime. Scara de acces la etaj era exterioară și acest lucru constituia un mare neajuns. Restaurând casa la începutul secolului al XVIII-lea, Matei Glogoveanu și fiul său Ioniță regularizează planul culei și îl măresc, desființând vechea scară și înlocuind-o cu cea actuală de sub cerdac. Numeroasele guri de tragere ale beciului atestă pronunțatul caracter de apărare al culei. 
Nume mari din istoria românească sunt legate de Cula Glogoveanu. Documente istorice indică faptul că pragul culei a fost păşit şi de către domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul. Acesta a venit la Glogova pentru a-şi sărbători înalta funcţie, atunci când a devenit ban al Craiovei. Însă Cula de la Glogova este locul în care Tudor Vladimirescu, cel care în 1821 urma să conducă Revoluţia de la Padeş, şi-a făcut ucenicia. Nicolae l-a găsit pe Tudor în satul Vladimir scriind cu băţul pe iarba înrourată. Unchiul lui Tudor Vladimireascu era preot la Craiova, iar Nicolae Glogoveanu i-l trimite pe Tudor să îl instruească ca să fie vătaf al Paiului Cloşani şi judecător hotarnic. Tudor era de aceeași vârstă cu fiul său, iar Ioniţă Glogoveanu l-a pus să înveţe carte împreună. Astfel a învăţat germana şi greaca, iar de la vârsta de 15-16 ani a devenit administratorul moşiei boierilor Glogoveni de aici, de la Glogova, dar şi de la Baia de Aramă. Despre Vladimirescu se spune că era îndrăgostit de soţia lui Nicolae Glogoveanu, Elena, fata banului Ghica, care era deosebit de frumoasă și cu inclinații artistice. De altfel, se spune că Măxincuţa, cea mai mică dintre fetele Elenei, ar fi fost fiica lui Tudor.

La începutul secolului XIX acesta reconstruiește cula. La încheierea războiului cu Rusia numit polcovnic şi căpitan de panduri, de către Ştirbei Vodă, Vladimirescu cumpără pământuri la Cerneţi unde-şi construieşte propria culă. Câteva documente semnate şi sigilate de Vladimirescu se păstrează din generaţie în generaţie de preoţii bisericii Sfântul Nicolae. Odată cu plecarea lui începe şi declinul familiei Glogoveanu. 
În anul 1884, boierul bucureștean Radu Vernescu câştigă moşia şi Cula Glogovenilor la o partidă de cărţi cu unul dintre urmașii boierilor glogoveni. Restaurarea făcută de Gheorghe Vernescu la sfârșitul secolului al XIX-lea impunea ca o necesitate a confortului mărirea ferestrelor, alterând caracterul de locuință fortificată. Acesta a adus o serie de modificări, a construit patru poduri peste râul Motru, a amenajat un parc de agrement pe o suprafaţă de aproximativ trei hectare, cu alei, o fântână arteziană și cu copaci din specii exotice: platan, salcâm japonez, jugaştri şi castani. Pentru acest lucru a apelat la doi ingineri peisagişti din Franţa, care au nivelat terasa, au regularizat cursul râului Motru pe care au aşezat praguri din stejar ca să domolească apele şi să le oxigeneze pentru peşti. În 1887, după ce repară cula, Vernescu o scoate la licitaţie împreună cu ce mai rămăsese din moşie. Statul român cumpără cula şi o gestionează până la naţionalizare, pentru că după aceea, într-o succesiune de 35 de ani, cula ajunge muzeu, sediu CAP şi apoi grajd. În 1984, începe ultima restaurare, marele noroc al acestui edificiu numindu-se Marin Ştefanache, pe atunci director al Combinatului Minier din Motru şi ulterior ministru. Clădirea ajunsese într-o stare deplorabilă: sarea deteriorase în mod major temelia și coronamentul, acoperișul era distrus, dușumelele erau putrede și pereții cojiți. Timp de cinci ani de zile s-a lucrat numai vara şi mai mult cu resurse proprii, cei 5000 de dolari alocaţi de guvernul comunist, reprezentând doar 10% din valoarea lucrărilor. Pentru ca totul să fie făcut ca la carte, s-au folosit planuri vechi aflate în biserică. S-a lucrat cu mare atenție, ultimii ctitori putându-se mândri că vor rămâne în istoria Culei prin sufletul și esența muncii lor.

Astfel, cula și-a recăpătat înfățișarea din anii 1880, mai puțin câteva elemente. Din toată zestrea rămâne construcţia reabilitată, precum şi cei 138 de arbori de diverse esenţe care nu se mai găsesc în altă parte de ţară. Tunelele de sub culă nu au fost renovate, ci au fost ecranate cu beton pentru a nu fi folosite la acțiuni subversive de spionaj și diversiune.
Arhitectul gorjean Iulian Cămui notează în Revista ,,Litua" – ediția 1982 că monumentul din Glogova nu s-a bucurat de prea multă atenție din partea specialiștilor. ,,Considerată de mulți drept o casă întărită, clădirea dezminte această apreciere la o cercetare mai atentă. Tehnica construcției vizibilă la interior arată două etape distincte. Prima, pe care tradiția o atribuie lui Necula Glogoveanu (secolul XVII), e constituită din beciul a cărui vechime pare să se piardă în negura vremurilor, existența boierilor Glogoveni încă din secolul al XVI-lea justificându-ne acest lucru. Părțile adăugate în această perioadă se recunosc ușor, având ziduri mult mai subțiri, printre cărămizile de tip nou văzându-se și destule cărămizi de tip vechi, dovadă că zidarii au folosit și cărămizile rezultate din demolarea caturilor superioare.”
Un episod interesant din istoria Culei Glogoveanu îl reprezintă administrarea acestuia de către fratele lui Mihai Eminescu. Matei Eminescu ajunsese la pensie, avea mulţi copii de îngrijit şi a acceptat slujba oferită pentru a-şi suplimenta veniturile. 
Constantin Bunilă: În 1969, un băiat de 13 ani reteza cu o coasă de 90, fânul care trebuia să ajungă hrană de vite pentru iarna care trebuia să vină. Atunci cula era proprietatea CAP-ului, iar cel care trăgea cu coasa era subsemnatul. Ţin minte că a scăpat calul bunicului şi l-am prins cu ajutorul sătenilor aproape de Chei. Două zile după aceea, am suferit din cauza frigurilor de coasă. Cum să poţi uita mirosul esenţelor din paradis, în care astăzi se mai organizează doar de Ziua Minerilor câte o petrecere, cât va mai exista minerit în Gorj.

Ilie Paraschiv, profesor pensionar de limba şi literatura română, şi-a dedicat mai mulţi ani din viaţă cercetării istoriei acestor locuri, iar, la final, a publicat Monografia comunei Glogova. Autorul a studiat îndeaproape istoria monumentului de o frumuseţe remarcabilă şi a rezervat Culei Glogoveanu un capitol important lucrării sale.

La data publicării acestui articol, Cula Glogovenilor nu este deschisă publicului larg, domeniul său fiind folosit doar cu prilejul unor evenimente culturale. Este inclusă în lista monumentelor istorice.

Ana Ionele
Spicuiri din diverse scrieri ale vremii

Pentru un vot, aplicați link-ul următor: https://culeinlumina.ro/cula-glogoveanu/…

Galerie foto



Vizualizări: 1,764

Trimite pe WhatsApp

Citește și:

Călător în Oltenia

Olteni de poveste