De Sfânta Maria, colțul de sat unde locuiește bunica, acolo unde și eu am crescut, se umple de miros de tămâie, praf cald și soare blând. Lumea iese la drum, împărțind lubeniță, struguri și pește, așa cum se face de zeci de ani. Astăzi, însă, nu se mai aud râsete și glasuri, nu se mai văd copii alergând printre mese, semn că și aici timpul s-a grăbit.

Pentru mine, ultimii ani, toate acestea au un gust amar. Tataie nu mai e. Nu este niciodată ușor să merg spre grădina lui, spre poarta unde bunica stătea cu lingura în mână și pregătea păsatul ei aburind, ca un fel de magie dulce-amară. Păsatul bunicii… oh, cât de bun era! Mereu îmi spunea tataie că secretul e să pui suflet în fiecare lingură, iar grădina, lumina și dorul lor fac ca gustul să fie altfel decât oriunde.

Mamaie nu mai face nici ea păsat, dar grădina ei e plină de roșii coapte. Toate acestea adâncesc dorul. Mă opresc uneori în drum, la poartă, ascult liniștea și simt că fiecare adiere este, de fapt, o amintire a lui tataie.

Așa stau, privind de la distanță, cu inima strânsă, dar și cu un fel de bucurie amară. Tataie nu mai e printre noi, dar îl simt aproape, chiar dacă nu pot să-l strâng în brațe. Dorul meu e mare…dar frumos, pentru că e plin de amintirea lui și de toate lucrurile simple pe care le făcea cu inimă deschisă. Îi era drag că e Marin. Și nouă. Și, undeva între foșnetul frunzelor de vie, eu simt că el nu a plecat niciodată cu adevărat din acea curte. Cu fiecare pas în grădina lor, am învățat că dorul poate fi o formă de apropiere. Un pod invizibil între trecut și prezent, între cei care au plecat și cei care am rămas.