Cancerul nu se tratează cu Exceluri și statistici, domnule ministru

Cât de ușor este să vorbești despre medicamente sau despre proceduri, diverse proceduri medicale, atunci când realitatea ta se măsoară în coloane de Excel sau statistici și cât de greu este să le cauți atunci când ai un om bolnav acasă, iar tratamentul lui depinde de ele.
Domnule ministru Rogobete, poate că în rapoarte lucrurile arată bine. Poate că în evidențe medicamentele există, stocurile sunt raportate, iar comenzile figurează undeva, într-un sistem. Dar realitatea din farmacii este alta. Iar pentru un pacient, mai ales pentru unul oncologic, diferența dintre ce scrie într-un tabel și ce găsește la ghișeu poate însemna zile de teamă, nesiguranță și disperare.
Scriu aceste rânduri și din perspectiva unui aparținător. Pentru că știu ce înseamnă să trăiești cu boala cuiva drag. Să înveți, fără să vrei, limbajul analizelor, al schemelor de tratament, al reacțiilor adverse și al programărilor. Să ajungi să măsori timpul în cure de chimioterapie și în zilele care au mai rămas până la următorul control.
Când ai un om drag bolnav de cancer, lumea se schimbă. Nu mai privești lucrurile ca înainte. Orice veste proastă te lovește mai puternic, orice problemă apărută pe traseul tratamentului devine o povară în plus. Trăiești oricum cu o teamă pe care nu o poți explica pe deplin celui care nu a trecut prin asta. Iar când apare o lipsă de medicamente, când afli că trebuie să cauți, să suni, să întrebi, să bați la uși, simți că ți se mai prăbușește o bucată din lumea pe care încerci cu disperare să o ții în picioare.
Îmi amintesc și perioada pandemiei, când exista riscul să fie sistate curele de chimioterapie. Îmi amintesc sentimentul acela greu, aproape imposibil de descris. Într-o perioadă în care aveai nevoie ca lucrurile să fie cât mai stabile, apărea perspectiva întreruperii tratamentului. Nu știai ce urmează, cât va dura, ce consecințe poate avea o amânare. Și te simțeai neputincios. Pentru că, în fața unei boli atât de grele, ai vrea să poți controla măcar un lucru! Un lucru extrem de important! Continuitatea tratamentului.
De aceea, domnule ministru, vă spun că nu este deloc puțin lucru să le vorbiți oamenilor despre medicamente care, în realitatea lor, nu se găsesc. Nu este o simplă eroare de comunicare și nici o dispută între cifre și percepții. Pentru cei care depind de un tratament, o asemenea declarație poate crea speranțe care se transformă, în câteva minute, în dezamăgire.
Oamenii aceștia nu au nevoie să li se spună că există medicamente pe hârtie. Au nevoie să le găsească în farmacii. Au nevoie de informații corecte, de explicații asumate și de soluții concrete. Iar dacă un medicament nu este disponibil, au dreptul să știe asta, fără declarații liniștitoare care nu se confirmă în realitate.
În cazul Lyrica, de exemplu, ANMDMR anunțase încă din iunie problemele de disponibilitate. Așadar, întrebarea nu este dacă poate fi plasată o comandă într-un sistem, ci dacă pacientul poate ajunge efectiv la medicament.
Poate că pentru un ministru o comandă înregistrată reprezintă un indicator. Pentru un pacient, însă, înseamnă prea puțin dacă medicamentul nu ajunge la el.
Și aș mai vrea să înțeleagă ceva domnul ministru. Un pacient oncologic și familia lui nu mai au aceeași rezervă de putere pe care o are un om sănătos. Sunt deja obosiți de diagnostice, de drumuri la spital, de așteptări, de rezultate și de frica permanentă că lucrurile ar putea merge mai rău. Nu au nevoie de încă o luptă. Nu au nevoie să devină detectivi prin farmacii, să sune în zeci de locuri și să încerce să afle care dintre informațiile oficiale corespunde realității.
Fiecare obstacol suplimentar apasă pe o rană deja deschisă. Fiecare veste despre o lipsă de medicamente aduce întrebări pe care nimeni nu ar trebui să fie nevoit să și le pună. Ce facem acum? De unde îl procurăm? Se amână tratamentul? Cât ne putem permite să așteptăm?
Pacienții nu vă cere miracole, domnule ministru. Vă cer să nu tratați suferința oamenilor ca pe o problemă de comunicare. Să verificați înainte să declarați. Să vă documentați înainte să liniștiți. Să înțelegeți că, dincolo de Exceluri și raportări, sunt oameni care își pun speranța în fiecare doză de tratament și în fiecare zi în care lucrurile merg conform planului.
Iar dacă nu aveți o soluție, măcar nu le luați oamenilor dreptul la adevăr. Pentru că, atunci când ai cancer în familie, speranța este deja atât de greu de păstrat. Nu o transformați într-o promisiune administrativă care se spulberă la primul ghișeu de farmacie. Pacienții nu vă cer vorbe frumoase. Vă cer respect. Iar respectul începe cu adevărul.
Vizualizări: 245
Trimite pe WhatsApp
