Să fim serioși! Nimeni nu spune că școala trebuie să trăiască din banii părinților. Chiar nu a spus-o nimeni niciodată! Nici când am fost eu elevă...și, ehe...a trecut ceva timp! 

Directorii nu ar trebui să ceară bani. Profesorii nu ar trebui să pună presiune pe părinți, iar contribuțiile nu pot deveni o obligație mascată. Este corect! TEORETIC! 

De aici, însă, până la povestea că în școlile din Craiova totul este în regulă, că nu există nevoi și că învățătorii și diriginții sunt problema pentru că încearcă să rezolve anumite lucruri cu ajutorul părinților, aceasta este o distanță pe care un viceprimar ar trebui să o vadă.

Mai ales când este vorba despre un viceprimar care trăiește în acest oraș și cunoaște foarte bine realitatea. Oare chiar trebuie să ne prefacem că părinții strâng bani de ieri? Sau că mai cumpără lucruri absolut necesare pentru clasă?! 

Oare chiar nu știm că, de ani de zile, în școli există situații în care părinții se organizează pentru diverse nevoi ale clasei sau ale copiilor? Nu, nu este soluția corectă ca părinții să finanțeze ceea ce trebuie să asigure sistemul public. Dar nici nu putem șterge realitatea cu o declarație și să spunem că nu este cazul. 

Bani se strâng.

Și întrebarea serioasă nu este dacă acest lucru sună bine într-o declarație politică. Întrebarea este de ce ajung părinții să o facă.

Ce lipsuri sunt în școli?

Ce nu ajunge la timp?

Ce nevoi apar în clase?

Ce poate rezolva administrația și ce nu poate?

Și, mai ales, ce facem până când instituțiile își rezolvă problemele?

Aici ar fi trebuit să fie discuția.

În schimb, avem o abordare mult mai comodă...de acolo din scaunul de viceprimar. Dacă un diriginte sau un învățător spune că este nevoie de bani pentru ceva, atunci el greșește. Dacă părinții contribuie, problema pare rezolvată. De ce? Vinovații sunt găsiți! Profii și părinții! 

Să fie puși la zid.

Să fie arătați cu degetul.

Să li se spună că nu au voie.

Perfect. Dar după aceea ce facem?

Cine cumpără ceea ce lipsește? Cine rezolvă ceea ce trebuie rezolvat? Cine răspunde în fața părintelui care întreabă de ce copilul lui nu are anumite condiții?

Pentru că este foarte ușor să spui unui învățător/diriginte „nu cere bani”. Mai greu este să îi spui ce soluție are la îndemână când apare o nevoie concretă. 

Și mai grav este că astfel de declarații riscă să facă exact ceea ce administrația ar trebui să evite. Ce anume? Să pună părinții împotriva profesorilor.

Părintele aude că „se cer bani”.

Profesorul aude că este suspectat că „strânge bani”.

Directorul este pus să explice.

Și, dintr-o problemă administrativă, se nasc conflicte între oameni. Conflicte într-o comunitate care ar trebui să aibă un obiectiv comun. Binele levului. 

Asta nu înseamnă că profesorii trebuie exonerați atunci când greșesc. Dacă există presiuni asupra părinților, dacă se cer bani cu titlu obligatoriu sau dacă un copil este tratat diferit pentru că familia nu contribuie, atunci trebuie intervenit. Fără discuție.

Dar nu poți pune aceeași etichetă peste orice situație în care părinții decid să contribuie la o nevoie a clasei.

Există o diferență uriașă între „profesorul cere bani” și ”părinții se organizează pentru a rezolva o problemă”. Pentru că...DA...chiar se rezolvă multe probleme cu ajutorul părinților. 

Un om care conduce administrația locală ar trebui să fie primul care cunoaște această diferență. 

Pentru că administrația nu are rolul de a aprinde conflictul dintre părinți și profesori. Are rolul de a-l rezolva.

Nu poți spune părinților că profesorii greșesc pentru că există contribuții în școli, în timp ce te prefaci că nu vezi de ce au apărut aceste contribuții.

Asta înseamnă să tratezi efectul și să ignori cauza.

Craiova nu are nevoie de încă o declarație care să transforme profesorul în vinovatul de serviciu.

Are nevoie de școli în care lucrurile să fie rezolvate înainte ca părinții să ajungă să scoată bani din buzunar.

Iar dacă administrația poate garanta asta, foarte bine! Să o facă!

Dacă nu poate, atunci măcar să nu ne prefacem că problema nu există.

Pentru că părinții știu cum arată școala reală. Profesorii știu. Directorii știu.

Și, dacă tot vorbește despre educație, ar trebui să știe și viceprimarul.

Altfel, riscăm să avem exact ce nu ar trebui să avem. Să avem părinți supărați pe profesori, profesori speriați să mai ia orice inițiativă și o administrație care privește de pe margine și declară că, de fapt, totul este în regulă.

E greu să fii părinte în aceste vremuri!