Cum a izbăvit Sfântul Haralambie de ciumă pe negoeșteni

 

Anul curent s-a aflat sub incidența bolii și a suferinței, nu atât a celei trupești, cât a celei sufletești. Însetat de iubirea lui Dumnezeu, sufletul omului se simte înstrăinat și singur prin îndepărtarea de semenii săi. Sinaxarul ortodox oferă foarte multe exemple de sfinți tămăduitori, care prin viața lor curată, închinată lui Dumnezeu și înfrumusețată prin rugăciune neîncetată și fapte bune, au primit încă din timpul vieții darul de a tămădui bolile și neputințele oamenilor. Într-o vreme în care medicina nu era foarte dezvoltată, Dumnezeu a ales dintre oameni, pentru oameni, câteva vlăstare ale Bisericii care să fie de folos tuturor oamenilor. Chiar luna noiembrie se află sub ocrotirea Sfinților Cosma și Damian, doctori fără de arginți din Asia.

Conform învățăturii Bisericii, sfinții au fost oameni ca și noi, care au trăit în timpuri și locuri diferite, dar care au făcut din viața lor adevărate modele de slujire a lui Dumnezeu și a aproapelui. Tocmai acesta este darul cel mai mare al unui sfânt: chiar și după plecarea din lumea aceasta este alături de oameni și îi ajută, dovedind că iubirea depășește barierele morții. Răsfoind filele încărcate ale vieților sfinților, ziua de 10 februarie este una cu totul specială. Calendarul înscrie cu litere de aur numele Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie. Prin puterea rugăciunii, fiind slujitor al lui Dumnezeu din tinerețe, bătrânul preot Haralambie tămăduia bolilor și izgonea demonii care cumplit chinuiau. Cele două biserici ale satului Negoești, redau în mod diferit icoana sfântului. În timp ce în biserica mare sfântul este prezentat cu o cutie de doctorii în mână, la vechea biserică din mijlocul cimitirului, sfântul este reprezentat ca izgonitor al demonilor, ținând un diavol legat în lanț. Reprezentarea este unică, cu cât în puține locuri din iconografia bisericească este reprezentat diavolul. Cu toate că vechea bisericuță a negoeștenilor are doar patru mucenici pictați în naos, Sfântul Haralambie ocupă un loc central în registrul iconografic, lucru ce nu este deloc întâmplător. Locuitorii acestui sat de munte au o relație specială cu acest sfânt, manifestată prin iubirea oamenilor față de el, dar și prin ajutorul pe care sfântul l-a arătat față de aceștia. Legătura sfântului cu satul  începe în urmă cu două secole, când, lovit de o grea încercare, acesta în vindecă în mod miraculos.

În jurul anului 1800, precum multe alte sate din zona, Negoeștiul a fost lovit de ciumă. Situația grea cu care se confruntau sătenii din cauza clipurilor și sărăciei a fost dublată de această cruntă epidemie care în scurt timp a ucis mulți oameni, dar și animalele pe care le aveau prin gospodării. Nivelul de trai al oamenilor a scăzut din ce în ce mai mult, creșterea animalelor numărându-se printre îndeletnicirile de bază ale localnicilor noștri. Toată lumea era disperată, pe la fiecare casă ciuma lovea fără milă, iar clopotul bisericuței din vârf de deal anunța din ce în ce mai des plecarea unuia dintre săteni. Boala aceasta era dublată și de condițiile mizere de viață ale sătenilor. Mulți dintre ei aveau ca locuințe bordeiele sau casa cu o singură cameră, rare fiind cazurile în care oamenii aveau casă cu două camere. Numărul membrilor familiei era destul de mare, încât într-o cameră locuiau și câte 10 suflete, lucru ce pare de neimaginat pentru zilele noastre. În acest cadru, igiena oamenilor nu putea fi una bună. Bineînțeles, oamenii acelor timpuri nu se preocupau prea mult de curățenia din casă sau de cea corporală, lucru care era destul de greu, mai ales că locuința avea pe jos de cele mai multe ori lut. Leacurile pentru această boală lipseau cu prisosință. În zonă nu exista nici un doctor, ci doar părinții care viețuiau în acea vreme la Mănăstirea Tismana se osteneau cu tratarea bolnavilor și cu oferirea de leacuri, bineînțeles, eminamente din natură. Văzând că această stare de rău cu care se confruntau se accentua din ce în ce mai mult și nu se găsea o soluție rapidă și sigură, oamenii sau apropiat mai mult de Dumnezeu și de Biserică. Pentru acele timpuri, omul era profund ancorat în mersul vieții, încât dictonul latin muncește și te roagă era specific sătenilor noștri care chemau în orice vreme ajutorul divin. Alături de bătrânul preot al satului, figură emblematică a acelor timpuri, oamenii au sporit rugăciunea. Bisericuța veche și înnegrită de fumul lumânărilor se umplea de întreaga suflarea a satului care implora mila lui Dumnezeu. Oamenii chemau preotul la gospodăriile lor ca să facă rugăciuni și pentru animale, ca acestea să fie ferite de această boală molipsitoare și în acest fel să salveze cea mai importantă sursă de trai a familiei. Uniți în cuget și în simțiri, oamenii erau puși pe fapte mari. Dumnezeu era singurul sprijin și singurul leac. Citindu-le din vechile Cazanii, preotul le-a făcut cunoscut păstoriților săi că Sfântul Haralambie este mare folositor în vindecarea și alungarea bolilor molipsitoare, îndemnându-i să se roage și acestui sfânt, în nădejdea că îi va ocroti.

            În lumea satului, fiecare gest sau faptă făcută era însoțită adesea de manifestări rituale, ce de multe ori sunt lipsite de sens sau conținut duhovnicesc. De cele mai multe ori, omul căuta miraculosul din viața sa, dorea să se schimbe ceva urgent și din aceste motive apela la diferite mijloace prin care să-și împlinească voia. În hotarul de sud-vest al satului, în culmea Dealului Mare, ce desparte Negoeștiul de Pistrița, la locul numit cireșii lui Șchiopu, era o movilă înaltă, considerată un loc sacru. Aici, cu ani în urmă, oamenii au ridicat o troiță, la o altitudine destul de mare față de sat, unde cerul parcă se unea cu pământul. Pentru omul de la sat, locul unde era așezată o cruce, de obicei la răspântie de drumuri sau unde se întâmpla ceva rău, avea o putere miraculoasă de a alunga duhurile viclene și diavolești din acele locuri. În jurul movilei respective, în această perioadă de molimă, sătenii noștri îngropau animalele ce mureau de ciumă, în nădejdea că boala se va îndepărta de sat. De asemenea, dacă un om se îmbolnăvea, cineva din familie obișnuia să ia cel mai frumos articol vestimentar al acestuia și să îl aducă în acest loc, precum o jertfă, sperând că boala va însoți cămașa respectivă și va uita de omul bolnav.  Bătrânii trecuți de 80 de ani ce mai trăiesc și astăzi în Negoești își amintesc de acel loc și spuneau că erau îndemnați de părinți ca nici măcar să nu se apropie de el, deoarece acolo zace boala ce este păzită de diavol. Fiecare om ce se îmbolnăvea de ciumă avea grijă să ducă ceva în acel loc în care se credea că odihnește stăpânul ciumei pentru a-l determina să lase pe oameni în pace.

            Cu toate că nu era o sărbătoare cu ținere, preotul a îndemnat pe oameni să nu muncească în ziua de Sfântul Haralambie și să vină toți la biserică pentru a înălța rugăciuni în cinstea sfântului. Majoritatea au adus cu ei felurite grăunțe de porumb sau grâu pentru a fi binecuvântate, după care le-au dat animalelor cu credința că vor fi ferite de boală. În zorii acelei zile, după cum am auzit de la o bătrână care știa această istorisire de la bunica dânsei, ce o moștenise de la soacra sa ce trăia în acea vreme, trei femei harnice s-au strâns la un loc, au țesut și au cusut o cămașă foarte frumoasă, poate cea mai frumoasă din câte făcuseră în viața lor și înainte de începerea slujbei au mers în vârful acelui deal, la hotar, pentru a hotărî cămașa. Acest act al lor simbolic pare definitoriu, deoarece prin hotărârea acelei minunate cămăși pline de înflorituri colorate se pecetluia de fapt viața satului și a comunității în general. Ajunse la crucea aceia, după ce s-au închinat și s-au rugat împreună, au pus cămașa la poalele crucii și au rostit cuvintele: Asta e a ta ciumo, ia-o și de acum să nu mai dai pe la noi, să nu mai omori oameni, animale și păsări. Întorcându-se la ale lor, femeile au mers la biserică, unde preotul i-a îndemnat stăruitor pe oameni să se roage mai mult, pentru ca să dobândească ajutor de la Dumnezeu, Sfântul Haralambie vindecând toate bolile grele.

Ca prin minune, din acea zi, nu a mai murit nici om, dar nici alt viețuitor din Negoești de ciumă, de parcă aceasta s-ar fi îndrăgostit de cămașa cusută cu migală de femei, a îmbrăcat-o și a plecat cu ea în lume. Fără îndoială, locuitorii satului au pus această minune pe seama lui Dumnezeu și a Sfântului Haralambie. Împreună cu preotul lor, sătenii au hotărât ca de atunci, Sfântul Haralambie să fie preluat drept ocrotitor al satului și ca mulțumire pentru grozava izbăvire de mânia ciumei, să se adune în fiecare an la biserică pentru a ridica rugăciuni în cinstea sfântului și să facă praznice cu cei nevoiași. Acest legământ sacru, făcut cu mai bine de 200 de ani în urmă, a rămas literă de lege pentru toți locuitorii satului. Sfântul Haralambie devenea astfel prieten apropiat al negoeștenilor și rugător înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Ziua de 10 februarie nu trecea niciodată în grabă, ci devenise una dintre cele mai mari sărbători ale satului nostru. Înainte de Primul Război Mondial, dar și până la venirea comunismului, preoții din neamul Tămâș aveau grijă ca în această zi slujba de la biserică să fie oficiată de mai mulți preoți, după care aceștia mergeau la casa părintelui Petrache, unde erau ospătați, iar seara luau cu toții parte la nedeia îndătinată a sătenilor. Recunoștința față de sfânt era arătată de săteni și prin faptele milosteniei. Prin zăpada rece, pe drumul de lângă biserică oamenii așezau blăni și butuci, peste care puneau diferite țesături. Fiecare aducea acasă ce avea mai bun. Coșul era împodobit cu bucate alese, pregătite cu grijă de gospodine: o bucată de turtă(mălai), ciorbă, varză și câteva bucățele de carne. Satele din împrejurimi știau de sărbătoarea aceasta, iar cei mai săraci, adunați din depărtări, veneau în această zi ca să serbeze și ei pe sfântul ocrotitor al negoeștenilor ospătându-se la masa de obște. Fiecare venea cu lingura sa de acasă și se așezau în șir, primind pomană de la săteni. De remarcat este faptul că cu toate că sărăcia predomina în sat, nici un locuitor nu lipsea de la această masă de obște. Din puținul său, având iubire și recunoștință, omul dăruia și celuilalt. Această agapă frățească a rezistat până în anii 60 ai secolului trecut, după care oamenii nu au mai venit la biserică cu mâncare, probabil din cauza restricțiilor comuniste, însă oamenii săraci din împrejurimi veneau până la începutul acestui mileniu pe la porțile sătenilor pentru a primi de pomană. Nedeia tradițională este cea care s-a păstrat până târziu, oamenii pierzând adevărata semnificație a sărbătorii. Mulți nici măcar nu mai cunosc de ce sărbătorim pe Sfântul Haralambie și nici măcar că acesta a ajutat pe strămoșii noștri. În anul 2013 a fost ultima nedeie de Sfântul Haralambie, marcată prin hora tradițională, cu acest moment luând sfârșit frumoasele obiceiuri ale oamenilor. Bătrânii satului au luat în mormânt frumoasele obiceiuri, dar și multe amintiri ale veacurilor trecute, omul contemporan fiind prea ocupat în goana sa nebună ca să mai cugete la cele ale vieții.

            Urmărind această istorioară, precum și stăruința oamenilor din Negoești pentru a scăpa de ciumă, la acest moment de cumpănă din viața întregii lumi, oamenii au nevoie de mai multă rugăciune, de o apropiere tainică de Dumnezeu și de o păstrarea a sentimentului iubitor față de semeni. Sfântul Haralambie a rămas același. Același om care iubește oamenii și care le vine în ajutor atunci când este chemat. Să chemăm pe Sfântul Haralambie în ajutor, să ne rugăm lui, pentru a ne izbăvi de această molimă și pentru a ne da putere, răbdare și înțelepciune ca protejându-ne pe noi să protejăm pe cei din jur, arătându-ne dragostea față de semenii noștri!

Galerie foto



Vizualizări: 397

Trimite pe WhatsApp

Citește și:

Călător în Oltenia

Olteni de poveste