Se împlinesc, pe 16 noiembrie 2025, 136 de ani de la nașterea Arethiei Tătărescu. Viitoarea mare doamnă, care va influența decisiv viața culturală și socială a Gorjului între anii 1920 și 1945, s-a născut la București, ca fiică a lui Gheorghe Piteșteanu, rentier și a Mariei Piteșteanu, născută Mavracki. După decesul tatălui, atunci când avea doar opt ani, va pleca împreună cu bunica și cei doi frați în Belgia. 

Pentru tinerele domnișoare din familiile avute, uzanțele educaționale ale vremii impuneau studiul artelor, astfel că Arethia, după ce-și încheie studiile secundare, va absolvi Conservatorul Regal din Bruxelles, secția de muzică - pian, dar și pictura, care o pasiona în mod deosebit. 

Cei patru au revenit în țară în anul 1916, dar fiind război, nu au mers la București, ci la o pensiune din Tismana, județul Gorj și apoi la Craiova. La Mânăstirea Tismana, după cum își amintea Sanda Tătărescu-Negropontes, Arethia l-a cunoscut pe tânărul sublocotenent Gheorghe Tătărescu, cantonat la un regiment din zonă. 

Deși nu era deloc un moment prielnic începerii unei vieți de cuplu, fiind zilele în care România intra în război ca țară combatantă alături de forțele Antantei, Arethia Piteșteanu va decide, totuși, să accepte cererea în căsătorie a tânărului avocat Gheorghe Tătărescu, fiul generalului de armată Nicolae Tătărescu. La vremea la care cei doi tineri făcuseră cunoștință, ambele familii aveau domiciliul în Craiova, așa cum reiese din actul de căsătorie, încheiat la data de 14 octombrie 1916, în capitala Doljului.

Referitor la data căsătoriei Arethiei cu Gheorghe Tătărescu, nu putem să nu sesizăm o uimitoare coincidență: în aceeași zi de 14 octombrie 1916, la Podul Ferdinand de peste Jiu, se dădea răsunătoarea bătălie dintre populația civilă a orașului și trupele germane, care intenționau să ocupe orașul. Înfruntarea respectivă a rămas cunoscută în istoria Primului Război Mondial ca „Lupta de la Podul Jiului”, iar orașului Târgu Jiu i-a fost conferită în august 1933, de către M.S. Regele Carol al II-lea, Medalia „Virtutea Militară” de război cls. I.

Este evident că această simultaneitate a fost un factor care a contribuit mult la acțiunile viitoare ale Arethiei, din poziția de președintă a Ligii Femeilor Gorjene: ridicarea Mausoleului Ecaterinei Teodoroiu în fața Primăriei orașului, amenajarea casei memoriale a eroinei din cartierul Vădeni, și mai mult decât orice, invitarea lui Brâncuși la Târgu Jiu, concretizată în ridicarea capodoperei sale universale, Calea Eroilor. Această cale își are originea chiar pe malul Jiului, acolo unde s-a desfășurat remarcabila luptă, celebrată anual de târgujieni, până în prezent.

Despre starea materială a Arethiei, pe site-ul „Amintiri din comunism” găsim următoarea observație: „În 1916, anul morții tatălui său, Gheorghe Tătărescu s-a căsătorit cu Aretia Piteșteanu, o femeie cu stare, binevăzută în societatea vremii, dintr-o familie înrudită cu neamuri boierești din Țara Românească. După primul război mondial, Aretia s-a instalat la Poiana Gorj, de unde a pus bazele unei societăți de binefacere, în scopul renașterii meșteșugurilor populare oltenești, precum țesutul covorului și al broderiei, înființând și un atelier de covoare oltenești, cu modele relativ stilizate, adaptate la noua formă de mobilier”.

Moșia de la Poiana și Cula Poenaru au fost achiziționate de Gheorghe Tătărescu de la familia Carabatescu. 

Cula fusese înălțată în jurul anului 1790 de către negustorul Dobre Sârbu din Târgu Jiu. După 1820 a intrat în posesia lui Dincă Poenaru (cula este cunoscută şi sub numele de Cula Poenaru), apoi a lui Dincă Schileru şi Paulina Carabatescu. Din 1919, clădirea a fost cumpărată de către Arethia şi Gheorghe Tătărescu. În anii războiului (1916-1918), cula a fost bombardată de nemți, astfel că ultimul cat fusese distrus. Neavând banii necesari să îl repare atunci, familia Tătărescu a păstrat doar parterul și primul etaj. Inițial, avea trei caturi, prezentând caracteristicile unei case de apărare și de locuit, cunoscută sub denumirea de «culă».

Sanda Tătărescu-Negropontes își aducea aminte că „neavând suficient loc, mama a transformat parterul în casă de locuit, și etajul. Deci erau amândouă caturile locuibile. Și tot acolo, găsind mama la București, adusă pentru Muzeul Satului din București, o a doua casă a lui Antonie Mogoș, a cumpărat-o, a adus-o la Poiana și a modernizat-o, pentru că avea baie, apă, și a făcut o pivniță foarte frumoasă, în care stăteam foarte des pentru că era o pivniță, am zice noi, în zilele noastre, bar. Dar nu era deloc bar, pot să vă spun, pentru că era o frumoasă pivniță de vinuri, unde prietenii se simțeau foarte bine mai ales vara, când era foarte cald”.

În fața casei principale, proprietarii amplasaseră câteva obiecte din antichitatea daco-romană, doi lei funerari din piatră și două coloane romane, aduse de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa de către renumitul istoric și arheolog Constantin Daicoviciu, în anul 1933.

Ansamblul de clădiri de la Poiana, aparținând familiei Tătărescu, mai cuprindea o biserică din lemn, așezată pe un platou, în partea de vest a grădinii. Aceasta a fost construită la începutul secolului al XIX-lea și purta hramul Sf. Gheorghe. A fost folosită ca paraclis de către familie, începând cu anul 1919. Soții Tătărescu au renovat-o în anii 1923-1924, pictura fiind realizată de pictorul Iosif Keber. În anul 1929 a fost sfințită din nou.

Alături de biserică se aflau mormintele strămoșilor lui Gheorghe Tătărescu, mai precis părinții și bunicii acestuia.

Intrarea pe domeniu se făcea printr-o poartă de lemn de stejar sculptat, realizată în anul 1933 de către un meșter tâmplar din comuna Bălești, Gorj.

În perioada în care Gheorghe Tătărescu a ocupat funcții înalte în conducerea țării, Poiana era un loc vizitat de capete încoronate, de mari personalități politice și culturale, precum și din aristocrația României și Europei. Din amintirile Sandei Tătărescu-Negropontes, aflăm că aici veneau regi și membri ai Casei Regale a României: „Regina Maria a venit când a fost o jamboree de cercetașe la Horezu. A locuit la Poiana. Principesa Ileana a locuit la Poiana. Regina Elisabeta, în timpul refugiului, când au intrat rușii în țară, era la Poiana. Principesa Bibescu, Martha Bibescu venea cu foarte mult drag la Poiana. Pot să vă spun o mică întâmplare: soțul principesei era George Valentin Bibescu, un mare aviator, și care a avut năstrușnica idee să aterizeze în miriștea de lângă noi cu o avionetă în ʹ932. Trebuie să vă spun că a fost un eveniment, era să se dea peste cap. Dar a venit soția care, după acest eveniment, n-a mai plecat cu avionul, dar care era la noi și care își aștepta soțul. Titulescu venea deseori să stea de vorbă cu tata, familia Brătianu, Mîrzescu, știu și eu, cred că toate numele răsunătoare în domeniul politic ale istoriei României au trecut pe la Poiana”. Acestor nume trebuie să le adăugăm pe cele ale Regelui Carol al II-lea, Reginei Elena, Regelui Mihai, principelui Nicolae, pe Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu, I.G. Duca, Nicolae Iorga ș.a.

În anii care au urmat încheierii Primului Război Mondial, soții Tătărescu cumpără și un imobil în Târgu Jiu, pe strada G. Săftoiu care, prelungită spre est și vest, va deveni Calea Eroilor începând cu anul 1937, așa cum ceruse Brâncuși în proiectul său. Aici, la nr. 18, exista o casă aparținând lui Ion Câlniceanu, construită, se pare în anul 1913. Casa a fost folosită atât ca locuință pentru familie, cât și pentru activitățile politice ale lui Gheorghe Tătărescu. O perioadă, aici a funcționat și Clubul PNL – Aripa Tătărescu. Politicianul punea, deseori, parterul clădirii la dispoziția oamenilor simpli din județ care veneau la Târgu Jiu să-și rezolve diferite probleme. 

Despre cum se desfășura viața familiei Tătărescu la Poiana, am aflat numeroase amănunte într-un interviu din anul 1997, când am avut ocazia să stau de vorbă personal cu Sanda Tătărescu-Negropontes. 

În chiar primul an de după încheierea Războiului de Reîntregire, mai precis în vara lui 1919, Arethia dă naștere la Gorj primului său copil, Maria Sanda. Nașterea a fost înregistrată la Târgu Jiu, în data de 15 august (de Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare, cum se spunea în popor). Este foarte posibil ca venirea pe lume a Sandei Tătărescu să se fi produs chiar în imobilul din strada Eroilor (fostă G. Săftoiu).

Iată că viața familiei Tătărescu a fost strâns legată de acest județ încă de la început și așa va fi decenii la rând, prin tot ceea ce au gândit și făcut acești doi oameni providențiali pentru Gorj.

Referitor la faptul că Arethia, o mare doamnă, crescută și educată în Belgia, vorbind fluent franceza și posedând o avere care îi asigura o bunăstare materială deosebită, a ales să își petreacă mare parte din timp într-unul dintre cele mai sărace județe ale României, Sanda Tătărescu povestește: „Mama, în dragostea ei pentru tata, adoptase Gorjul în totalitatea lui. Trebuie să ne situăm în Gorjul din 1920 - un Gorj sărac, cu pământ lutos, în care populația o ducea foarte greu; nu era pământul de azi, cu exploatările respective. Deci mama, de la bun început, și-a însușit toate greutățile Gorjului [...] De la bun început a făcut un atelier de țesătorie pentru vechile covoare și un atelier de broderie, unde se rebrodau vechile ii oltenești care erau de toată frumusețea. Este adevărat că era și momentul. Să nu uităm că suntem în 1920, Regina Maria însăși era o inițiatoare a acestui port popular și atunci toate doamnele din societatea bucureșteană își făcuseră un titlu de glorie din a renaște și covorul și costumul autentic românesc. Și la noi la țară, covoarele oltenești alternau cu covoare basarabene, care sunt de altă natură, dar cu aceeași frumusețe, pe fondul negru cu trandafiri mari, roșii, era foarte frumos. Îi plăcea cadrul frumos, îi plăcea să trăiască în această atmosferă”.

După câțiva ani, în familia Tătărescu apare și al doilea copil, Tudor. În mod invariabil, în perioadele de vară, întreaga familie Tătărescu părăsea Capitala și se muta la Poiana, mult mai aproape de munte, de frumusețile și libertatea oferite de natură. Crescând, cei doi copii ai familiei Tătărescu au avut preferințe diferite cu privire la acest „cantonament estival”. Sanda, tânără domnișoară, ar fi preferat vacanțele la mare sau în străinătate, în timp ce Tudor devenise foarte atașat de Gorj și de prietenii pe care și-i făcuse aici. În compania altor colegi și tineri de vârsta lor, zilele treceau fără griji și fără a prevesti timpurile grele ce aveau să vină și să împrăștie membrii acestei familii atât de legată de istoria Gorjului.  

Intrarea trupelor sovietice în România, după actul de la 23 august 1944, a însemnat nu numai schimbarea alianțelor militare ale țării, ci și confruntarea populației cu comportamentul violent al noilor ocupanți. Deplasarea militarilor sovietici prin țară a fost însoțită de acte de furt și vandalism. Iată ce își amintea Sanda Tătărescu-Negropontes: „Poiana a fost prădată de două ori. Prima dată au prădat-o trupele sovietice. Tata, mama și cu regina Elisabeta, care stătea atunci la noi, s-au retras la Târgu Jiu, pentru a nu rămâne în calea armatelor sovietice, și stând noi în pridvorul casei lui Bălănescu am văzut mărșăluind prin oraș tancurile rusești acoperite cu covoarele noastre oltenești și cu costumele populare adunate cu atâta dragoste din satele Gorjului. Acele frumoase costume la care mama ținea atât de mult au fost atunci prădate. Cu multă perseverență, după tot dezastrul, mama a reușit și a refăcut Poiana. A refăcut-o pentru ca în 1947 să fie definitiv dată afară. Aceasta a fost soarta unui om, soarta unei femei care n-a făcut rău în viața ei, care toată viața a făcut numai bine. Cu umilință o spun, că a făcut numai bine în jurul ei”.

(fragmente din cartea aflată în pregătire „Arethia Tătărescu - o viață. Între dăruirea de sine și extrema suferință”)

Credite foto; Ion Duguleanu, Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu”

Galerie foto