Aveam 19 ani și eram studentă în anul I. Credeam că cele mai grele examene aveau să fie cele din facultate. Nu știam că viața îmi pregătea altul. Totul a început cu o pleoapă care nu mai voia să stea deschisă. Apoi cu imagini duble. Două table la curs. Două chipuri. Două lumi suprapuse.

Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Nici eu. Atunci a apărut ea. Neinvitată. Tăcută. Hotărâtă să rămână. Ani la rând am purtat cu ea conversații pe care nimeni nu le-a auzit. Eu, Octa. Ea, Fata din oglindă.

Povestea noastră a început într-o zi obișnuită și durează de 21 de ani.

- Cine ești? am întrebat.

- Încă nu mă cunoști, a răspuns ea.

Aveam 19 ani. Studentă în anul I. Credeam că lumea abia începe.

- De ce se întunecă totul?

- Nu se întunecă. Se dublează.

Am clipit.

Două ferestre. Două uși. Două fețe. Două lumi.

- Ești obosită, mi-au spus unii.

- Înveți prea mult, au spus alții.

Dar eu știam că ceva nu este în regulă. Pleoapa stângă cobora încet, ca o cortină grea. Apoi dreapta.  În fiecare zi puțin mai mult.

-Te ascunzi? am întrebat-o.

- Nu. Mă arăt.

Am privit în oglindă. Un ochi mă privea. Celălalt părea că renunță.

- Cum te cheamă?

-Încă nu e timpul să afli.

Am mers la medic.  Întrebări. Analize. Așteptare. Frică.

Apoi, într-o zi, la Craiova, doamna doctor Călugăru Lidia m-a privit atent.

Foarte atent.

Ca și cum citea o carte pe care nimeni nu reușise să o deschidă.

- Cred că știu cine ești, a spus ea.

Atunci, Fata din oglindă a tăcut.

Pentru prima dată.

-Miastenie gravis.

Cuvintele au rămas suspendate în aer. Grele. Necunoscute.

- Asta ești?

- Da, a șoptit ea.

Din ziua aceea am pornit spre București. Cu trenuri pline. Cu dosare. Cu speranță.

Eu și ea. Nedespărțite.

- Cât vei rămâne?

Fata din oglindă nu mi-a răspuns. M-a luat doar de mână. Și a mers alături de mine. Douăzeci și unu de ani. În fiecare dimineață. În fiecare luptă. În fiecare victorie.

- De ce ai venit?, am întrebat-o, azi, după atâția ani.

A zâmbit trist.

- Ca să afli cât de puternică ești.