Ion Chircu – haiducul uitat al Plaiului Cloșani. „Era un om care căuta să aducă pacea oamenilor, luptând pentru dreptatea semenilor!”

 

Plaiurile montane ale Olteniei, atât de încărcate din punct de vedere istoric, păstrează nestinsă amintirea unor persoane care s-au ridicat dintre poporeni pentru strigarea durerii colective a oamenilor ce sufereau din cauza dominațiilor de alt neam. Unul dintre cei mai vredinci de amintire a fost Ion Chircu, care prin curajul și implicarea sa a primit numele de haiduc, adică om care căuta să aducă pacea oamenilor, luptând pentru dreptatea semenilor. În timp ce alții trădau pe vecini sau rude pentru un trai mai bun, acesta, cu un curaj eroic, și-a pus viața în slujba semenilor, neținând cont vreodată de consecințe. Amintirile legate de activitatea acestuia sunt multe.

Nu se cunosc începuturile haiducimii din zona Plaiului Cloșanilor, însă se știe că haiducii nu au pierit niciodată, căci libertatea pe care și-o doreau a rămas țelul cel mai de preț al multora. Pandurii slugerului Tudor din Vladimiri, născut în Prejna – Mehedinți, nu s-au risipit în lume, ci au păstrat porunca domnului lor, ascunși prin munți, peșteri sau codrii. Astfel, pentru o lungă perioadă de timp, pădurile din nordul Mehedințiului au fost casa multor voinici care nu doreau să se supună străinilor. Primul Război Mondial a produs o serie de consecințe chiar și pentru aceia care au rămas acasă, luptând în linia a doua cu inamicii care pustiau satele și casele rămase fără sprijin. Încă din toamna lui 1916, când nemții pătrund în Oltenia, la Baia de Aramă este organizat un sediu al administrației nemțești, de unde aceștia controlau întreaga zonă. Administrația tuturor comunelor din zonă a fost schimbată, nemții punând oameni de încredere, despre care erau convinși că nu îi vor trăda. Cu toate că situația era una dificilă pentru întreaga populație, au existat oameni care „turnau” pe consătenii lor, în speranța unui trai mai bun. Efectele stăpânirii nemțești au fost total nefaste. În acest răstimp toate bisericile din zonă au fost predate, luându-se cele mai prețioase odoare. Creștinii au ascuns clopotele în diferite locuri, însă multe dintre ele au fost confiscate și topite pentru a se turna armament. Același curent rechizitor a afectat și gospodăriile oamenilor: vitele erau confiscate pentru hrana ostașilor nemți, dar de multe ori pentru petrecerile ofițerilor, pivnițele erau prădate, iar cei care se opuneau erau aspru pedepsiți. Cel mai grăitor exemplu ar fi cel al preotului Ioan Muchie din Ponoarele, adus în stare gravă de bătăile repetate ale nemților, pentru că ascunsese butiile de vin și țuică pentru a nu fi confiscate.
În acest duh al răutății, fricii și durerii care bântuia întreaga suflare, dublat de moartea năprasnică a multor tineri în vâltoarea războiului, din satele noastre s-au ridicat mai mulți voinici care au încercat să aducă liniște în sufletele și casele oamenilor prin lupta împotriva noii dominații care aducea teroare în rândul populației.

Unul dintre cei mai vredinci de amintire a fost Ion Chircu, care prin curajul și implicarea sa a primit numele de haiduc, adică om care căuta să aducă pacea oamenilor, luptând pentru dreptatea semenilor. În timp ce alții trădau pe vecini sau rude pentru un trai mai bun, acesta, cu un curaj eroic, și-a pus viața în slujba semenilor, neținând cont vreodată de consecințe. Amintirile legate de activitatea acestuia sunt multe. Le-am aflat și eu de la domnul Nicolae Titerlea din Baia de Aramă, dar și din relatările oamenilor din Negoești și Apa Neagră, pe care le aflaseră la rândul lor de la părinți și bunici, care povesteau în prag de iarnă lângă soba încălzită de atâta iubire dintre oameni. Ion Chircu s-a născut în anul 1888 în Apa Neagră, în căsuța de „la Roată” într-o veche familie de cojocari ce își avea originea în satul Tarnița (sau fusese adusă aici de către boierii care stăpâneau zona). Încă de la intrarea în Războiul de Întregire, acest Chircu și-a format un grup de partizani care se împotriveau prin diferite mijloace ocupației nemțești. La început, acesta făcea parte din campania de cercetași, având grad de sergent. Adusese în tot acest răstimp numeroase informații despre strategiile nemților, dejugând planurile de pradă ale acestora. Într-o incursiune în munți, într-o noapte plină de ceață, grupul lui Chircu s-a rupt de front. Din acel moment, aceștia nu au mai avut legături cu conducerea, fiind dați dispăruți. Printr-o întâmplare, grupa lui Chircu, izolată în satul Runcu, a dat peste un convoi de aprovizionare al nemților care era compus de 13 căruțe grele militare, ce rătăciseră noaptea pe drumurile cețuite ale muntelui. Somat, iar apoi capturat de Chircu, convoiul a constituit principala sursă de armament a grupării haiducești. Nemții au fost împușcați și îngropați în taină. Fiind prudent, Chircu a oprit cu el doar doi ostași, pe ceilalți lăsându-i liberi, dar după ce le-a umplut ranițele de alimentele găsite în convoiul nemțesc. Căruțele și caii nemților au fost duse în munți pentru a fi ascunse. Purtând haine țărănești, Chircu alături de cei doi camarazi, au avut mare grijă ca să nu fie descoperiți de nimeni. Obiectele de cupru găsite în convoi le-a dat unei cete de țigani, care aveau să devină informatorii acestuia despre mișcările nemțești din zonă. În căruțele țiganilor, sub grămezi de coceni și fân, Chircu ascunsese lăzi întregi de armament ce urmau să fie duse în munte. Venind spre Baia, cei doi au oprit la hanul din Apa Neagră. În sat se zvonise că Ion al lui Chircu murise în cruntul război. Mergând la hangiul care îi era și rudă, haiducul a aflat că toată zona este ocupată, drumurile fiind strașnic păzite. Trecând pe la casa părintească, în ceas de seară, Chircu a văzut pe bătrânul său tata care cosea la un cojoc, iar mama torcând, însă nu a intrat la ei. Plânsul de dor l-a podidit îndată. Urcând spre Cloșani, trecând cu bine de garnizoana din Orzești, Chircu a poruncit țiganilor să descarce armamentul lângă peștera numită „la Vânturiș”, pe care ei nu au văzut-o. Răsplătind pe aceștia pentru credința lor și dându-le drumul, Chircu și cei care-l însoțeau au băgat armele în peșteră, stabilind acolo loc de întâlnire. Terminând treaba, au plecat călare pentru a vedea ce se întâmplă prin locurile lor atât de dragi. Poposind la moara lui Saman din Padeș, Chircu a spus celor de față că este nevoie să adune în jurul lor mai mulți oameni hotărâți, serioși și curajoși, cu care să lovească pe păgânii ce s-au năpustit asupra neamului nostru. Cei care erau până atunci hoți de codru, deveneau apropiați ai dorinței lui Chircu, însoțindu-l pentru a scăpa Plaiul de nemți. Cei care erau luați prizonieri, dar reușeau să dezerteze, se alăturau lui Chircu, având același gând ca și viteazul Tudor în urmă cu un veac. Faptul că Chircu cunoștea potecile bătătorite ale munților, dar și dealurile din împrejurimi a fost un pas înainte pentru stăvilirea puterii inamice. Gruparea pe care o avea Chircu nu era de oameni simplii, ci cuprindea pe cei mai voinici din zonă, fiind dotați cu armament pentru a se apăra de nemți. Pe capul lui Chircu și al unui alt învățător răzvrătit care i se alăturase, nemții puseseră un premiu de 300 000 lei, dar cu toate că știau de ei, nimeni nu i-a trădat. Cu toate că nu putea susține pe Chircu pe față, mulți i-au fost alături. Chiar și un primar din Ponoarele pe nume Vasile Buican, pus de către nemți, cocheta cu această mișcare, trimițând adesea ajutoare ostașilor.


Momentul în care Chircu a decis să acționeze a fost semnificativ pentru istoria locală

Într-o noapte senină de mai a anului 1917, nemții intraseră în ciopoarele ciobanilor, pe o ploaie torențială. Ascunși prin codrii, auzind strigătele înăbușite de durere ale bătrânilor baci, Chircu a acționat rapid cu trupa sa, ucigând numeroși nemți. Apele învolburate ale Motrului aveau să poarte trupurile celor care veniseră la noi să ne robească, luând munca cinstită a oamenilor, chiar mai rău decât turcii din vechime. În ziua următoare, la cazarma din Baia de Aramă s-a dat alarma, pregătindu-se un efectiv de trupe care să împânzească zona și să aresteze întreaga grupare adunată în jurul lui Chircu. Haiducul simțea acest lucru. Pregătise toți oamenii, scoseseră armele și munițiile, așteptând un nou transport de arme. În noaptea aceia, însoțit de câțiva camarazi puternici, Chircu a venit la Baia, înconjurând cazarmele nemțești. Cornetul era împânzit de ostași de-ai săi, gata pregătiți pentru a sări în apărare. Haiducul, împreună cu un om de încredere, au pătruns în grajdurile cailor, ucigând toți de 60 de cai ce erau pregătiți pentru incursiunea împotriva sa. Treziți dimineața, nemții nu au avut ce să mai facă. Din acel moment panica a cuprins întreaga garnizoană nemțească, încât atunci când auzeau un tropăit de cai la ceas de noapte se speriau ca nu cumva să fie vestitul Chircu.
Nemții căutau disperați informații despre Chircu. Un rudar din Tarnița îl dăduse în gât, nemții abia apucând să îl prindă ca să-l împuște pentru că dezertase. Casa de la Roată a fost mereu sub supraveghere, însă haiducul a fost foarte inteligent, neapărând pentru multă vreme pe aici. Tatăl său a fost închis și chinuit pentru a spune unde este fiul său. În jurul haiducului se adunase o mulțime de oameni. Fiind mulți, acționau mult mai îndrăzneț, punând ocupantul în dificultate. Într-o zi, patrula nemțească ce rechiziționa de prin Mărășești nu s-a mai întors la cazarmă, negăsindu-se nici măcar cadavrele. Altădată, niște porci confiscați nu au mai ajuns la destinație, iar toate vitele rechiziționate s-au întors la gospodăriile oamenilor. Haiducul și ai săi lucrau rapid, dar cu multă înțelepciune. Nimeni nu încumeta să se dea de partea stăpânirii, ci chiar apreciau pe Chircu pentru curajul său. Preoții se rugau pentru el la slujbe, iar oamenii vorbeau despre el ca despre un făcător de bine. Într-o seară, curierul nemțesc ce venea de la Severin, peste munte, și-a găsit subit sfârșitul la Ponoarele, sub Podul lui Dumnezeu, unde a rămas doar motocicleta.
Cea mai mare pierdere pentru Chircu și grupul său de partizani a fost descoperirea peșterii pline de armament de la Vânturiș. În noaptea în care descărcaseră armele, fuseseră văzuți de niște rudari din Motru Sec ce coborau de la munte. O vreme, aceștia s-au ferit de acel loc, însă, după un timp au pătruns acolo și au început să care din alimentele existente în unele lăzi. Lacomi din fire, au luat și din arme, pentru a le vinde. Fiind prinși, au fost cercetați la postul de jandarmi din Orzești, până ce au spus tot ce au văzut, ducând pe nemți la locul cu pricina. Cu toate acestea, nemții nu au aflat niciodată adevărul despre acest depozit de armament, considerând că a fost adus special de la Severin. Trecând și peste acest impas, Chircu dorea să ridice toată suflarea la lupta pentru eliberare. Armament mai ascunsese în Padeș și Pistrița, pe care l-a distribuit ostașilor săi. Încheierea păcii a venit ca o veste de ușurare asupra întregii zone. Cu toate acestea, Chircu a avut grijă să gonească pe nemți în sunet de gloanțe. Hoardele de nemți erau mânate vijelios de Chircu de la spate, care dorea reinstaurarea păcii. În perioada interbelică, acesta s-a retras liniștit la căsuța sa din Apa Neagră.
Al Doilea Război Mondial îi producea emoții puternice lui Chircu, văzând cum cooperează administrația locală cu puterea nemțească. Nu mai avea nici o putere, îmbătrânit de ani și greutăți. Cu toate acestea, era atent urmărit. Bunicul meu îmi povestea că atunci când venea pe la o nuntă unde erau prezenți și nemții, aceștia din urmă se temeau de el, vorbind între ei și avertizându-se că a venit haiducul, zicând: Chirca, Chirca. Vestea despre acest măreț apărător al neamului, ajunsese și la urechile acestora care aflaseră ce pățiseră cei care altădată ocupaseră pământul bogat al Olteniei.
În 1967 se stingea din viață, fiind înmormântat la Tarnița. Astăzi, amintirea sa a pierit din zonă, oamenii nu mai știu că am avut un erou care a luptat în spatele frontului, poate, cu mai mult curaj decât cei de pe front. Doar câte un bătrân își mai aduce aminte aievea de legendarul Chircu, portret al haiducimii de altădată, exponent al dreptății, libertății și păcii, dar și un erou pentru tinerii de altădată ai acestor plaiuri mult încercate.

Vizualizări: 537

Trimite pe WhatsApp

Citește și:

Călător în Oltenia

Olteni de poveste