În sala de repetiții unde ajunge, sunetul naiului nu acoperă doar tăcerea, ci o explică. Pentru Alessia Elena Vînturici, o tânără minunată din Craiova, muzica nu a fost un hobby ales la întâmplare, ci o soluție găsită la o problemă pe care nimeni nu reușea să o definească exact.

La 10 ani, durerile de cap deveniseră o rutină. Analizele nu indicau nimic clar, iar școala, mai ales matematica, o epuiza. „Nu mai vreau la școală, am obosit”, le-a spus părinților. Nu era refuzul unui copil răsfățat, ci semnul că ceva nu funcționa.

Prima încercare a fost pictura. Nu a prins. A urmat pianul. Acolo a apărut prima surpriză. La testul inițial, după ce profesorul a interpretat o linie melodică de două ori, Alessia a reprodus-o aproape fără greșeală. Nu studiase înainte. Nu avea exercițiu. Avea, însă, o reacție instinctivă la sunet. În aceeași perioadă, durerile de cap s-au retras.

A recuperat rapid materia și a intrat la școala de muzică. Ritmul a fost alert, dar constant. Apoi, la 12 ani, o întâmplare banală a schimbat direcția. Un telefon care suna, o melodie interpretată de Gheorghe Zamfir și o întrebare simplă: „Ce instrument e acesta?”.

Răspunsul a dus-o spre nai.

Drumul a continuat la Școala Populară de Arte „Cornetti”, unde a lucrat cu profesorul Petrică Ceche. Trei ani de studiu în care a trecut de la primele sunete la controlul respirației și al nuanțelor. În paralel, pianul a rămas un sprijin, dar nu centrul.

Pentru aprofundare, a ajuns și în Vâlcea, la profesorul Ștefan Catrinoiu, unde a lucrat repertoriu variat, de la muzică populară la piese de concert-café. Acolo și-a clarificat stilul și a câștigat siguranță.

Astăzi, naiul nu mai este un experiment. Este instrumentul prin care se exprimă. Cântă cu ochii închiși, cu o concentrare care amintește mai degrabă de un interpret matur decât de un adolescent aflat la început de drum. Sunetul este curat, controlat, dar nu rigid. Are fluctuații, respirație, intenție.

Ținta este clară, spune ea. Vrea să ajungă la Conservator. Nu este un vis, nu este ceva abstract, ci un pas logic.

Povestea Alessiei nu e despre talent descoperit peste noapte, ci despre potrivire. Despre momentul în care un copil găsește mediul în care poate funcționa fără efortul de a se adapta permanent. În cazul ei, acel loc nu a fost în bănci, între cifre, ci într-un instrument simplu ca formă și complicat în expresie.

În Craiova, într-o sală obișnuită, sunetul naiului ei nu cere atenție. O obține. Felicitări, Alessia!