(închide)

Am locuit într-una din casele Caragiale

 

Pe data de 9 iunie 1912  închidea ochii la Berlin Nenea Iancu Caragiale. Nu m-aș fi apucat să scriu textul de mai jos, nefiind vreo mare cunoscătoare a vieții lui și nici critic literar, dar cumva, într-un anumit moment al existenței mele, viața mi s-a intersectat cu urmele inegalabilului dramaturg.
Caragiale al nostru avea rădăcini grecești. Bunicul său, Ștefan, fusese adus de la Constantinopol de către domnitorul fanariot Ioan Gheorghe Caragea (cel cu ciuma!) în suita sa, ca bucătar. Ștefan Caragiale a avut trei băieți, care au îmbrățișat meseria de actor. Primii doi, Costache și Iorgu, se născuseră la Constantinopol, pe când Luca (tatăl dramaturgului), s-a născut în Țara Românească, în 1812, anul în care Vodă Caragea se instalează domnitor la București. 
Luca Caragiale renunță la teatru după un timp și se angajează ca secretar (administrator) al mânăstirii Mărgineni din satul cu același nume, de lângă Ploiești. Trebuie spus că moșia Ploiești aparținea, prin decret al lui Vodă Caragea, unui văr de gradul trei al acestuia, Costache Caradja. Deci, cumva, era tot pe teren fanariot, luat cu japca de la locuitorii de drept ai pământurilor. 
După ce se desparte de prima soție, actriță și ea, Luca Caragiale se căsătorește cu Ecaterina (Catinca Muru), fiica unui negustor din Brașov. Aceasta îl va naște pe Ion Luca pe data de 30 ianuarie 1852, în satul Mărgineni (Haimanale) de lângă Ploiești.  
În 1859, familia Caragiale se mută la Ploiești, unde Ion Luca urmează cursurile Școlii Domnești și, mai apoi, gimnaziul „Petru și Pavel” din localitate, până în clasa a V-a, despre care nu se știe sigur dacă a absolvit-o.  
Oricum, în anul 1868 se mută definitiv la București, împreună cu mama sa. Urmează cursuri de mimică și declamațiune predate de unchiul său Costache la Conservatorul dramatic din București. Aici se întâlnește cu Eminescu, sufleur în trupa lui Mihail Pascaly. Doi ani mai târziu, se angajează și el ca sufleor la Teatrul National, trupa lui Iorgu Caragiali, celălalt unchi al său.
Începe să scrie și să colaboreze cu fabule și versuri umoristice la „Ghimpele”, semnându-se „Car” și „Palicar”. În anii următori se dedică preponderent creației literare, scriind piese de teatru, cronici dramatice; se alătură echipei de la „Timpul”, unde este coleg cu Eminescu și Slavici. 
Conform biografilor săi, Ion Luca Caragiale locuiește la București, cu câteva întreruperi, între 1868 și 1903, adică circa 35 de ani. Neavând o casă a sa, dar cu soție și mai mulți copii, Caragiale urma moda vremii în căutarea periodică a unei case corespunzătoare familiei și posibilităților sale financiare. 
Una dintre aceste case închiriate de Caragiale de-a lungul timpului s-a aflat în Cartierul Armenesc al Bucureștilor. Pe zidul de la stradă al acesteia, în iunie 1962, a fost dezvelită o placă având următorul text: 


„ÎN ACEASTĂ CASĂ A LOCUIT / ÎNTRE ANII 1901 ȘI 1902 / ION LUCA CARAGIALE
COMITETUL NAȚIONAL PENTRU COMEMORAREA A 50 DE ANI DE LA MOARTEA SCRIITORULUI
9 IUNIE 1962”


Și iată și legătura cu subsemnata : pe data de 30 noiembrie același an, apar și eu pe lume în această casă!


Sigur, prima dată la maternitate (Maternitatea „Emilia Irza”, astăzi Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului „Alfred Rusescu”), apoi la domiciliul părinților mei, în casa unde, cu șase decenii în urmă, locuise și Caragiale cu familia sa. 
Datorită trecerii celebrului dramaturg prin zonă, întreaga stradă a primit numele acestuia. Strada Ion Luca Caragiale (fostă Rotari) pornește din strada Vasile Lascăr, trece de Batiștei și se intersectează cu străzile C.A Rosetti și Maria Rosetti. Se oprește în nodul făcut de străzile Jean Louis Calderon și Icoanei. În apropiere sunt câteva obiective de vizitat: Schitul Darvari, Biserica Icoanei, Grădina Icoanei și Parcul Ioanid, Centrul Vechi.


De câțiva ani, Casa Caragiale a revenit în circuitul cultural al Capitalei. Este un centru cultural care se adresează atât românilor, cât și străinilor, fiind axat pe multiculturalitate. Centrul găzduiește concerte, lansări de carte, expoziții, întâlniri literare ș.a. Casa dorește să păstreze tradiția locului în care își dădeau întâlnire unii dintre cei mai mari artiști români de la începutul secolului XX. După unele informații, aici a fost deschis și un restaurant la un moment dat (nu știu dacă mai funcționează). 
După ce am vizitat-o în anii ʹ80 împreună cu mama mea, am revenit în anul 2018 și am făcut câteva fotografii. Casa a fost frumos restaurată, vopsită în albul care îi pune în valoare detaliile arhitecturale și elementele din fier forjat. Mă întreb cum va fi arătat la începutul secolului XX, când a fost aleasă de Nenea Iancu spre a-i servi ca locuință? 
Dacă este să ne luăm după schița sa „Caut casă...”, se pare că procesul de selecție era tare greoi și anevoios. 
„Caut casă cu chirie, caut şi nu găsesc. E absurd ce se petrece la noi, în București! În fiecare an, se clădesc sute de binale, acareturi peste acareturi, și, în loc să scază, chiriile cresc. Şi ce construcții! tot cum nu-mi convin mie.
.............................................
— Aide-nainte! strig eu samsarului, care mă poartă de azi-dimineaţă. Înainte, jidove rătăcitor!
A-nserat; m-a răzbit foamea. Isaac e zdrobit de atâta umblet. Îi dau doi franci de cheltuială.
— În sfârşit, îmi zice rătăcitorul, plictisit de atâtea dificultăţi din parte-mi; în sfârşit, ce fel de casă vrei? poate să ţi-o găsesc eu singur, fară să mai alergi şi dumneata.
— Ce casă vreau? zic eu şi mai plictisit. Uite ce casă vreau... Vreau o casă cu şase odăi mari, fiecare nu mai mult decât cu o fereastră şi o uşă, cu sală de baie, cu bucătărie, două odăi pentru slugi, cu parchete, cu apă-n curte şi-n odăi, cu tout à l’égot, cu seră, cu grădină de fructe şi grădină de flori şi un havuz mare, în mijlocul curţii... Asta vreau!
— Pe unde să fie?
— În centru... pe linia tramvaiului.
— Şi cât vrei să dai pe an?
— Între o mie şi o mie o sută...
— Bine, zice Ahasverus oftând resemnat, şi vrea să plece.
— Stai! zic eu. Ia seama, Isaac, să nu fie cu zidul la uliță, să-mi scârţie cu cărbune pe zid când ies de la școală... M-ai înțeles?”
Dacă aveți răbdare și curiozitate, textul integral al schiței poate fi citit la următorul link: https://www.globalinfo.ro/z/ion_luca_caragiale_caut_casa.htm. 
Ion Luca Caragiale a părăsit Bucureștiul în anul 1904, când a călătorit cu familia in Italia, Franta, Germania. Anul următor se stabilește definitiv la Berlin. Colaborează de acolo în țară și străinătate.
În 1912 refuză să participe la sărbătorirea organizată la București cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. În dimineața zilei de 9 iunie se stinge din viață în urma unui atac de cord, în locuința sa de la Schöneberg-Berlin. Este înmormântat la 14 iunie. Sicriul cu rămășitele sale pământești este adus în țară după cinci luni, la 18 noiembrie și depus la biserica Sf. Gheorghe. Este reînhumat la 22 noiembrie în cimitirul Bellu, alături de Mihai Eminescu și George Coșbuc.

Dar Caragiale n-a murit!


Coincidența dintre data comemorării lui I.L. Caragiale și data alegerilor locale și parlamentare din acest an este un motiv în plus pentru a-l omagia din nou pe inegalabilul dramaturg care a știut, ca nimeni altul în literatura română, să evidențieze cu markerul ironiei, mergând până la persiflarea bulevardieră, lipsa de substanță a politicianului român. Nu am găsit sarcasm la Caragiale, dar am găsit umorul acela sănătos, neaoș, izvorât din însăși fibra neamului nostru, care sesizează imediat impostura și inadecvarea unei persoane cu funcția la care aspiră. Și tot acolo, am găsit masa de manevră, gură-cască, alegătorul buimac, nelămurit de nicio parte, dar care se lasă înduplecat uneori, cu promisiunea unei halbe de bere, să voteze cu „catindatul” de serviciu.


Grupuri-grupulețe, „ai noștri” și „ai voștri”, „ba pe-a mătii”, „palme cafine central”, „palme picioare”, după care, apoteotic, „pupat piața endependenți”. 
Cam așa și în ziua de azi, cu promisiuni, stegulețe, tricoașe, plimbări din ușă în ușă și ridicat neputincios din umeri, atunci când nemulțumirile punctuale ale cetățeanului se rezumă, sintetic, la o singură întrebare: „Dar până acum de ce nu ați făcut nimic?” Ca să aflăm că mereu sunt de vină alții, natura păcătoasă, neîncadrarea în „geometrie favorabilă” a astrelor și multe altele. Niciun cuvânt despre rezultatele de manual ale altor primari din aceeași Românie, cărora li s-au „aliniat planetele” în fiecare an. 


Și colac peste pupăză, anul ăsta alegerile cad în Duminica Orbului! Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, dar așa a fost și în 1990, la primele alegeri democratice de după căderea comunismului. Se întâmpla pe 20 mai 1990, după revoltele din Piața Universității și înainte de mineriade.
Sigur, am mai evoluat. Dar am și învățat ceva din greșeli? Vorbesc de noi, alegătorii. Pentru că, totuși, eu cu cine votez? Ar fi ceva... sau cineva... Dă-ne o idee, Nene Iancule! 

 

Vizualizări: 255

Trimite pe WhatsApp

Citește și:

Călător în Oltenia

Olteni de poveste