În comuna Braloștița, Joia Mare a început anul acesta în aceeași liniște densă care se lasă peste dealuri înainte de ivirea zorilor. În jurul orei 4 dimineața, primele lumini n-au venit de la răsărit, ci din curțile oamenilor. Acolo, femeile în vârstă, trezite cu mult înaintea celorlalți, au aprins focurile care în sat țin loc de punte spre lumea celor plecați.

Scaunele au fost așezate ca niște locuri păstrate special pentru cei adormiți. Femeile au tămâiat colacii și coliva, unde le-au pregătit, apoi s-au oprit câteva clipe cu ochii în flăcări, ca și cum ar fi așteptat un semn.

Pentru ele, Joimari nu e doar o dată din calendar, ci ziua în care sufletele morților se întorc acasă, așa cum au învățat de la mamele lor.

Unele au șoptit numele celor dragi, cu un glas abia auzit. Altele au stat nemișcate, cu palmele împreunate, până când focul s-a domolit. Apoi au pornit spre cimitir. Pe ulițe se vedeau ici-colo siluete cu coșuri la braț.

În cimitir, fiecare cruce a primit câte o flacără mică, făcută din boji sau coceni, și o lumânare aprinsă la capul celui pomenit. Tăcerea a fost spartă de câteva plânsete scurte și de poveștile șoptite ale femeilor care încă mai simt lipsa celor plecați. O bătrână a spus că anul acesta a venit mai devreme ca de obicei, să fie sigură că nu rămâne nimeni în întuneric.

„De când mă știu, Joimari e pentru morți. Dacă nu aprinzi focul, parcă rupi legătura cu ai tăi. Noi încă putem, dar tinerii... nu știu ce va fi”, murmură o localnică, în timp ce îndreaptă o lumânare căzută.

După rânduiala din cimitir, drumul duce inevitabil spre biserică. În lăcaș s-au adunat coșuri pline cu colaci împletiți, colivă de post, fructe și câteva lumânări groase, păstrate special pentru această zi. Preotul a rostit pomenirile, iar femeile au împărțit bucatele, fiecare cu gândul la cineva anume.

Joia Mare rămâne una dintre cele mai încărcate zile din Săptămâna Patimilor, cu semnificațiile legate de Cina cea de Taină, rugăciunea din Ghetsimani și citirea celor 12 Evanghelii la Denie. În sat, însă, ziua capătă și o dimensiune personală, legată de grija față de cei plecați.

Se spune din bătrâni că ouăle înroșite în Joia Mare nu se strică peste an, iar femeile din Braloștița încă țin cont de asta. De altfel, pentru ele, tradiția nu e un ritual festiv, ci o formă de continuitate. Atâta timp cât focurile se aprind în noaptea de Joimari, satul lor păstrează o legătură tăcută cu toți cei care nu mai sunt.