Gorjeanca Ecaterinei Teodoroiu, cercetaşă şi participantă la Primul Război Mondial, s-a sacrificat eroic în bătălia de la Mărăşeşti, în momentul în care se afla în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. „Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi” – Ordinul de zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, 23 august 1917.

În primele luni de la intrarea în război, trupele române au avansat în Transilvania, însă au fost nevoite în toamnă să se retragă datorită atacurilor din sude-estul țării, astfel că inamicul, primind întăriri vine pe defileul Jiului întâlnind rezistența eroică a românilor, cum a fost și cea de la podul Jiului din 14 octombrie 1916, întârziind cât s-a putut, înaintarea spre centru țării, astfel că pe ”dealurile Rășinii”, ajung abia la 4 noiembrie 1916, Regimentele 18 și 58 Gorj fiind nevoite să se retragă spre sud, în condițiile în care inamicul înaintase pe Valea Jiului până la Peșteana Jiu iar în partea opusă la Pojogeni-Crețești.

            Este cunoscută confruntarea dintre Compania regimentului 18 Gorj, cu inamicul din punctul ”La Brazdă”, unde s-a dezvelit placa memorială la 7 sept.2013, aflată în marginea drumului județean Țicleni-Țârculești-Târgu Jiu. Compania a fost comandată de către locotenentul Gheorghe Gheorghițoiu, cu participarea activă a Ecaterinei Teodoroiu.

După cum se cunoaște, atât din însemnările olografice ale eroinei namului nostru, cât și din relatările camarazilor săi, precum și de la muzeul memorial de la Vădeni, și din alte surse, Ecaterina Teodoroiu s-a înrolat ca infirmieră, fiind în pluton cu fratele său Nicolae.

Plecând la luptă, cu compania locot. Gheorghițoiu, au ajuns la începutul lui noiembrie 1916 pe ”dealurile Rășinii”, venind de la Brătuia, unde compania respectivă a primit misiunea, la 4 ale lunii respective, de a cerceta mișcările inamicului care intrase în satul Rășina, dinspre Peștana Jiu, surpriza survenind la punctul ”Brazdă”unde au dat piept cu dușmanul, ce venise pe”Ulița de la Ică” -  actuala stradă Poiana Roșie, - având loc o confruntare, Ecaterina răpunând cu pușca trei inamici, practic,  inaugurând botezul focului, ce-l va continua până în ultima clipă a vieții sale din august 1917, în Moldova.

Dar pentru a înțelege mai bine gravitatea și încordarea maximă a acelor momente, redau câteva fragmente din cele consemnate de un ofițer care a participat efectiv la acele lupte, Ion D Isac, în cartea”Zile de sbucium și glorie pe valea Jiului 1916”. Am lecturat, prima dată, parțial, această carte, în anul 1975, împrumutată de la nenea Constantin Nanciu, deoarece avea multe file rupte. Am reușit să găsesc un exemplar complet la Biblioteca județeană Gorj. Citez din ea : ”...13 octombrie 1916. Toate satele din munți și până la Frâncești, Brădiceni, Stroiești, Bârsăști, Vădeni, Curtișoara, Tetila, Bumbești, cad sub ocupația inamicului și sunt jefuite.

Flămânzi, bavarezii tae porci, păsări, și plini de bucuria victoriei, beau țuică și vin până la beție.(pag.101).........

Urgia războiului se abătu asupra satelor de la poala muntelui până la Tg.Jiu.

Bătrânii, femeile și copiii, înspăimântați de proictilele de tun, care dărâmă multe case, de gloanțele mitralierelor, care sparg geamurile și străbat pereții, buimăciți, iau ce brumă pot, din avutul lor și apucă calea pribegiei...Und merg?. Unde vor mai găsi adăpost? Și cu ce vor trăi ?...Cum aleargă furnicile din mușuroiul răscolit, așa mișună de la un loc la altul prin sate, bătrâni gârboviți, femei cu lacrimi pe obraz și copii înspăimântați de ce văd și aud.

Sgomot continuu de cară, căruțe, țipete de oameni, guițat de porci, cârâit de păsări, muget de vite, nechezat de cai, se prelungesc până târziu noaptea, mărind îngrijorara din sufletul românilor.(pag.102)....

14 octombrle 1916....Ordin de ofensivă....(pag 102)....

Într-o poieniță în pădure, în rândurile soldaților companiei a șasea, ținând bine arma pe umăr, stă Ecaterina Teodoroiu.....Ecaterina îmbracă haina militară, așează undele părului buclat sub cușma lui Peneș Curcanul, încinge cartușiera, ia sacul cu cartușe subțioară și la 1 noiembrie sosește în rândurile luptătorilor.(pag. 131)...La Dănești, în linia a I-a cu lopata Linemann, își face mască individuală, se așează în ea. Așează arma. Face încontinuu exerciții de încărcare, ia linia de ochire....un pom, o piatră, o casă depărtată....

4 Noembrie. Trupele noastre au evacuat Brătuia și organizează o nouă poziție de luptă la nord de Florești(nn pe raza fostei comune Rășina – actualul teritoriu al orașului Țicleni).

Divizionul de artilerie trebuie să se retragă spre Rășina....Cerul noros; burează, întunerec și noroi mare. Pe un drum de cară, prin noroi, cu mare greutate, străbatem tufișuri și poene spre Florești.

În zorii zilei, suntem în lanțul nostru de trăgători, scăpați de pericolul de a fi  înconjurați și capturați de inamic. Soldații și-au făcut măști individuaale în pământ umed și au stat în ele toată noaptea....Se luminează bine de ziuă.

Ajungem în Florești. Satul..., un adevărat mușuroi de furnici răscolite. Refugiații din Copăcioasa, Budieni, Scoarța, Pojogeni, cu cară, căruțe și vite, soldați, chesoane, căruțe, bucătării, totul îngrămădit și în dezordine, arată panica de care a fost cuprinsă lumea...Lupta începe.....Toată pădurea e plină de soldați, care merg în dezordine spre Rășina......Peste tot jale. La Rășina, carăle refugiaților se țin lanț.  Drumul este înțesat de trăsuri, chesoane, tunuri, etc

.Soldații, plini de noroie și cu spaima morții pe față își caută unitățile. Bătrîni, femei, copii plângând, merg îngroziți; nu știu cu ce și  nu știu unde. Resturile regimentelor 18 și 58 se reconstituie și, odată cu noaptea, ia poziție de luptă  pe înălțimile de la vest de șoseaua Rășina-Peșteana. O patrulă puternică, cu mitralieră, se apropie. Soldații intră în panică.Ecaterina Teodoroiu deschide focul. Soldații se refac. Patrul inamică este respinsă.(pag.133).”

Dar să nu uităm atrocitățile teroarea, jaful, rechiziţiile abuzive, condamnările la moarte şi executarea, a multor  români, de către tribunalele marţiale ale agresorilor, pe durata ocupaţiei străine, pentru că şi-au iubit ţara. Cred că şi această stare a românului de atunci , l-a determinat pe filozoful Petre Ţuţea să afirme că „Fiecare babă româncă ar trebui să mulgă vaca, având casca militară pe cap”.

Lia Manasia(1901 – 1981), devenită Stănoiu, după căsătorie, care era fiica lui Fănică și Maria Manasia din satul Tunși, i-a povestit nepoatei sale de fiu, Elena (Păpușa Stănoiu, devenită Lumezeau, după căsătorie), că în perioada lunii noiembrie 1916, când Regimentul 18 Gorj s-a aflat pe teritoriul actual al orașului Țicleni, din care făcea parte și Ecaterina Teodoroiu, aceasta a fost găzduită mai multe nopți la familia lui Fănică al lui Florea Manasia de la Tunși.

Din relatările Doamnei Lumezeanu Elena-Păpușa, am aflat că bunica sa, după mamă, anume Lia Stănoiu , i-a povestit că în luna noiembrie 1916, cînd soldații și ofițerii Regimentului 18 Gorj s-au aflat pe raza orașului Țicleni, la rugămintea primarului Constantin Mișoi Ungureanu, cetățenii mai înstăriți au ajutat oștirea cu alimente precum și condiții odihna pe timp de noapte.

De asemenea, D-na Lili Calotă, Bobeanu înainte de căsătorie, a aflat aceleași probleme de la bunica sa după tată, anume , Bobeanu Elisaveta, născută în preajma anului 1900., cu câțiva ani mai mare ca sora sa Lia Stănoiu. Bobeanu Elisaveta s-a numit Manasia, înainte de căsătorie, fiind fiica lui Fănică și Maria Manasia. Bunica sa i-a povestit, că atunci când veneau de la lupte, unii soldați împreună cu Ecaterina Teodoroiu, făceau în curte un foc mare, unde puneau la încălzit apă într-un tuci mare, pentru a se spăla, Ecaterina îngrijindu-și părul bogat, pe care l-a tăiat când a mers la înmormântarea fratelui său.

Vă îndemn, Dragi Cititori, să vizitați Muzeul memorial ”Ecaterina Teodoroiu” din cartierul Vădeni, de la Târgu Jiu, să vedeți, printre altele, într-o vitrină, și acea podoabă capilară a Eroinei, pe care a tăiat-o când a mers la înmormântarea fratelui său, purtând-o în geamantan până în Moldova.

            Florea Manasia de la Tunși, care a trăit 106 ani, iar  soția sa care a trăit 101 ani, era o familie înstărită, fiind părințiii lui Fănică Manasia, la fel și fiul său, se ocupau cu negustoria, făceau multe deplasări în zonă și nu este exclusă ipoteza să fi avut cunoștințe și la Vădeni, că eroina i se adresa soției lui Manasia Fănică, cu apelativul ”Mamă Maria”, fiind găzduită de ei mai multe nopți, casa acestora, fiind la acea vreme în vecinătatea bisericii de la Tunși.

            Fănică Manasia era un om apreciat în localitate și, cum norii războaielor pluteau deasupra Europei, încă înainte de războaiele balcanice, dar mai ales înaintea Primului Război Mondial, multe țări, spre exemplu Franța, dar și România au organizat pregătirea tineretului pentru apărare, din rândul cercetașilor făcând parte și EcaterinaTeodoroiu. Și la Țicleni, cine era responsabil cu pregătirea tineretului ?. Nimeni altul, decât Fănică Manasia.

            Ecaterina avea părul lung , împletit în coadă și era admirată pentru această minunată podoabă capilară, mai ales când se spăla cu apă încălzită după ce venea seara târziu de la companie.

            Tot din relatările Liei, cât și ale sorei sale Elisabeta, nepoatele, Păpușa Lumezeanu și respectiv, Lili Calotă, au aflat că eroina le-a spus la un moment dat, gazdelor,  că pleacă la Vădeni la înmormântarea fratelui său Nicolae. Când a revenit Ecaterina, Maria Manasia a observat că nu mai avea coada părului împletit, că și-o tăiase, reproșându-i că a făcut foarte rău, că-i statea foarte frumos cu coadă înpletită. Eroina i-a răspuns că trebuia să o taie că pleacă pe front și datorită păduchilor nu mai putea ține părul lung. Este nevoită să plece pe front, fiind foarte afectată de moartea fratelui, că nu mai are pe nimeni, ar însemna să moară de foame, acasă, în condițiile ocupației străine. Le-a povestit că este prietenă cu un locotenent Mănoiu, tot din același regiment și poate că vor avea aceiași  soarta  amândoi.

            Fănică și Maria Manasia au avut mai mulți copii, printre care, cele două nepoate i-a nominalizat pe Codiță, Susana, Fănică(tatăl Liei – bunica Doamnei Păpușa Lumezeanu)), Marina, Elisabeta(bunica Doamnei Lili Calotă), Ioana, Maria.

            Doamnele Elena Lumezeanu și Lili Calotă au mai precizat că erau mult iubite de către cele două bunici, și le-a mai povestit că un cetățean din Tunși, ce se numea Miulă, care avea porci mulți și când nemții au vrut să îi ia, el s- a opus, din care cauză l-au legat de un copaac și l-au împușcat în fața copiilor săi și i-au luat animalele. Tot în acea perioadă, un neamț, care alerga după femei, l-a împușcat pe Ion Vârjog din Țicleni, pe scara casei sale.

Deci, relatările Doamnelor Elena-Păpușa Lumezeanu și Lili Calotă, reținute de la Lia Manasia(Stănoiu, după căsătorie)  și, respectiv, Elisabetei Manasia(Bobeanu, după căcsătorie) sunt verosimile, confirmate și de precizările Ioanei Moruș de la Muzeul memorial Ecaterina Teodoroiu de la Vădeni.

            În Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu“, aflată în cartierul Vădeni din municipiul Târgu Jiu, se află o coadă împletită din părul celei care a fost supranumită „Eroina de la Jiu“.

Părul împletit al Ecaterinei Teodoroiu este expus într-o vitrină din Casa Memorială „Ecaterina Teodoroiu“, alături de alte obiecte vestimentare, fiind unul dintre exponatele cele mai importante.