Primim din nou promisiunea unei modernizări în sănătate. Registre Naționale de Screening pentru cancer. O bază de date unică. Raportare standardizată. Ideea e bună și necesară, dar nu e nouă. O auzim de ani, reluată periodic ca o frază liniștitoare înaintea oricărui plan național de prevenție. De fiecare dată s-a spus că fără date reale nu putem construi politici eficiente. De fiecare dată s-a spus că registrele sunt pe drum. Iar drumul pare interminabil.

Ministrul Alexandru Rafila a lansat și în trecut discuția despre registre oncologice funcționale, baza oricărei strategii serioase în cancer. În realitate, sistemul încă lucrează fragmentat, cu raportări incomplete și cu programe de screening care, în lipsa unor instrumente solide de monitorizare, par mai mult exerciții administrative decât mecanisme care salvează vieți. Acum, anunțul revine în formă optimistă: trei registre naționale, pentru sân, col uterin și colorectal. Publicate în transparență, cu intenția declarată de a transforma estimările în cifre clare. Sună corect. Dar mai important decât anunțul este termenul în care va deveni realitate.

România nu duce lipsă de planuri, ci de continuitate și aplicare practică. Ministerele se schimbă, prioritățile se rearanjează, iar sistemul medical rămâne agățat în hârtii netransformate în acțiuni. Registrele pot funcționa doar dacă spitalele și clinicile raportează consecvent, dacă există personal, infrastructură digitală, buget. Altfel rămân un document frumos, plimbat din comunicate în conferințe și abandonat, tăcut, în sertare instituționale.

Unică raportare, o singură bază de date, un sistem nu doar public sau privat, ci comun. Toate sunt principii sănătoase, imposibil de contestat. Totuși, publicul le-a mai auzit și nu mai reacționează la intenții, ci la rezultate. Încrederea nu se reconstruiește prin cuvinte, ci prin proiecte terminate, funcționale, vizibile în spitale și în scăderea mortalității.

România are pacienți care mor diagnosticati târziu, tocmai pentru că varianta detectării precoce rămâne teoretică. În lipsa datelor, nu știm nici măcar unde pierdem cei mai mulți oameni.

Dacă registrul va deveni real, se va vedea în modul în care statul își alocă resursele, în felul în care se face prevenția și în scăderea numărului de cazuri avansate. Până atunci, știrea rămâne promisiune. Una repetată, în care mulți nu mai cred, dar pe care încă o așteptăm să se transforme în sistem, nu doar în declarație.