Filmul biografic despre genialul dirijor român Sergiu Celibidache, „Cravata galbenă”, regizat de fiul său, Serge Ioan Celebidachi (printre producători găsindu-se și soția acestuia, Adela Vrânceanu-Celebidachi), a impresionat puternic publicul și cinefilii amatori, nu numai pentru realizarea sa tehnică remarcabilă sau participarea unor mari actori străini, dar și pentru că personajul central este unul dintre marii români care au făcut o carieră excepțională în Occident și apoi în întreaga lume.

        Spectatorii au urmărit fascinați evoluția artistului, de-a lungul întregii sale vieți, în momentele sale cele mai importante. Acesta se diferenția de colegii săi de breaslă, prin credința fermă că interpretarea unei lucrări simfonice poate fi adusă la perfecțiune („să nu te mulțumești niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea” ar putea fi un motto al biografiei sale) numai într-o sală de concert, obținându-se astfel frumosul muzical, ca sublim. Totuși, ținând cont de experiența proprie, precum și a altor persoane care au văzut filmul (ce au ținut să-și exprime reacțiile și opiniile pe rețelele de socializare, în articole sau interviuri), o puternică emoție estetică a fost resimțită și în sălile de cinematograf: oamenii au plâns, au aplaudat, au rămas țintuiți pe scaun și după terminarea filmului și mulți dintre ei l-au revăzut. Ea s-a produs atât datorită muzicii în sine și artei regizorale, cât și interpretării excepționale a actorului Ben Schnetzer (în rolul tânărului Celibidache), în special în scenele Boleroului și ale Rapsodiei Române. Or, consider că, tocmai această emoție resimțită, care a entuziasmat publicul, dă măsura măreției demersului cinematografic al lui Serge Ioan Celebidachi. 

          În unele postări, am constatat că filmul a produs și sentimente patriotice, deoarece protagonistul, unul dintre cei mai mari artiști ai lumii, este român. S-a vorbit despre capacitatea filmului de a te face „mândru că ești român”, de a „trezi conștiințe” și de „a contribui chiar la o renaștere civică a conaționalilor noștri, prin cultură” (comentarii la postarea lui Bogdan Bucur de pe Facebook).

          Majoritatea cronicilor, articolelor și postărilor de pe rețelele de socializare au fost elogioase sau moderat elogioase, dar au existat și poziții mai acide, reproșându-se „dialogurile rigide”, „jocul actoricesc constrâns de un scenariu care nu-i lasă să fie prea umani”, „film previzibil” de tip „eye candy” (cu imagini atractive, dar nesolicitant intelectual), folosirea doar a limbii engleze sau germane, „după cum pică bine”, film de public cu multe clișee etc. (vezi și genrevista.ro, 17 nov.2025). 

          A apărut și o cronică superacidă, tendențios-demolatoare,  cu aere de erudiție și limbaj romenglez,  presărată cu câteva abjecții (ce ar trebui să dea „cool” la unii tineri), a unui „specialist” și „formator de opinie”, ce pare, însă, în primul rând, lipsit de simțire. Comparațiile și trimiterile par irelevante (se potrivesc „ca nuca-n perete”), în mare măsură articolul fiind, în mod evident, forțat și răutăcios. Astfel, aflăm de aici, că filmul este un kitsch plicticos, „clișeu bătătorit și răsbătătorit”, „naiv la nivel de dramaturgie și regie”, „comercializare a artei înalte într-un ambalaj kitsch”, vânzând „o iluzie de distincție”, „nulitate glazurată cu mulți bani”, ce „reprezintă inamicul artei”. În post scriptum pare să transpară ce l-a deranjat, poate, cel mai mult, pe critic: consideră ridicol acest tip de „sentimentalism cultural”, cu  „componenta sa de exaltare patriotică” („bătaia cu pumnul în piept la vederea valorilor noastre naționale”), ce „poate deveni abuziv” (andreigorzoblog.wordpress.com, 19 nov.2025). 

          Au urmat și luări de poziție anti-critici, postate pe diferite rețele, considerați o „castă aparte”, acuzați ca fiind „hermeneuți ai nimicului”, care „nu se uită la filme, ci <fac critică> și au bucuria să-ți răpească și ție bucuria pe care ei o văd <fake>. În schimb, orice ratare estetică este ridicată la rang de artă socială (dacă tema nu este social(ist)ă, atunci filmul este un kitsch), mai ales dacă este vorba despre un regizor român ce face pate din mainstream (Silion Bogdan, www.facebook,com/share/19q3Iswqqu, 26 nov.2025).

           O explicație pentru faptul că filmul a stârnit și critici ar fi aceea că el „vine în peisajul cinematografiei românești actuale cu ceva neobișnuit și, după cum se poate observa, abominabil, anume cu un firesc uman și narativ, care creează un contrast halucinant față de fenomenul general. Filmul  configurează un tip de personaj pe care discursul mainstream, dacă nu l-a uitat demult, îl tratează cu o suspiciune reflexă și cu un dispreț superior”. Acest tip de parcurs, al unui personaj puternic, independent, condus de vocație și în luptă cu viața, „capătă astăzi o aură aproape subversivă, deoarece se sustrage normelor dominante ale unui cinematograf calibrat pe teme civice, pe modelaj social și pe tipare narative care transformă experiența personală într-un instrument accentuat ideologic”. Concluzia lui Pavel Șușară, și „nu a paznicilor purității ideologice”, este că această producție „poate fi înțeleasă atât ca un act de recuperare, cât și ca o dovadă de continuitate […] filmul reintroduce tocmai un model de cinema în care destinul personal nu este doar un pretext  de <lectură critică> ci, pur și simplu, o miză reală și legitimă” (https://www.facebook.com/share/p/1HakDGKHXL/). 

          De altfel, în diverse postări, se constată acest reproș al comentatorilor privind faptul că diverși critici gândesc deseori prin filtrul ideologic (de stânga, mai ales). Având în vedere că majoritatea filmelor de pe piață sunt ele însele ideologizate, aceștia se raportează în același mod la astfel de creații. 

          O să punctez, în continuare, câteva repere biografice ale acestui artist (în conjuncție cu momentele importante ale filmului), considerat, pe drept cuvânt, nu numai „o legendă a baghetei mondiale”, dar și „un filosof al muzicii universale” și „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea” (The New York Times, necrolog din 15 august 1996). 

Sergiu Celibidache se naște în orașul Roman, în județul Neamț (la 26 iunie 1912), dar, la șase luni de la nașterea sa, familia se mută la Iași. Tatăl său, Demostene Celibidaki, grec de origine, a fost ofițer de cavalerie și prefect al Iașului, iar mama sa, Maria, profesoară de chimie. După ce și-a exasperat părinții, timp de trei ani, pentru că nu a scos niciun cuvânt, un an mai târziu îi uimește prin faptul că a început să cânte singur la pian. El își amintea că dădea și „concerte” într-un pod gol, plin de praf, fără lumină (numeroase date biografice pot fi găsite pe site-ul Fundației Celibidache, www,fundația-celibidache.com; 25 nov.2025). După anii copilăriei, au urmat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, unde a studiat matematica, filosofia și muzica, remarcându-se printr-o inteligență ieșită din comun. La 18 ani, în urma unor dispute cu tatăl său, autoritar și intransigent, care dorea o carieră politică pentru fiul său (dăruindu-i, în acest sens, simbolic, o cravată galbenă), tânărul pleacă de acasă pentru a-și urma cariera muzicală.

Perioada studiilor la București este una de cumplită sărăcie, asigurându-și existența ca pianist corepetitor la o școală de dans. După stagiul militar (1935), pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Potențialul său muzical deosebit a fost remarcat de Heinz Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, care îl invită să vină acolo. Învață germana și se înscrie la facultatea respectivă. Se întreține singur și, în 1940, îl regăsim pianist corepetitor al unui dansator, pe care-l acompaniază în turneele sale. Se dedică compoziției propriilor lucrări și începe să dirijeze. În perioada 1941-1942, are primul angajament ca dirijor permanent la „Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”, impresionând prin memoria lui excepțională, deorece cunoștea toate operele dirijate pe dinafară. La finalul anilor de studiu, scrie o lucrare de doctorat privind tehnicile de compoziție. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a suferit puternic din cauza lipsei de bani, dar a reușit să-și continue studiile la Berlin, fiind considerat student cu aptitudini speciale. Destinul lui se schimbă imediat după război, în 1945, în mod benefic, la vârsta de 33 de ani, când ia parte la un concurs de dirijat, la Orchestra Radio din Berlin, pe care-l câștigă cu brio. În același an, devine noul director muzical al Orchestrei Filarmonice din Berlin, rezultând din această colaborare 414 concerte aici și în întreaga lume. În anul următor, începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

Începând cu anul 1949, pentru mai multe decenii, Celibidache a fost invitat în toată lumea, dirijând orchestre în Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud. A primit numeroase premii și distincții pentru meritele sale și, în 1970, a fost numit cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm. 

Sergiu Celibidache a părăsit România la 26 de ani, în 1938, și revine 32 de ani mai târziu, în 1970, ca dirijor al Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze. În 1978 și 1979, îl găsim pe artist la pupitrul orchestrei Filarmonicii George Enescu, la Ateneul Român. Imediat după Revoluția din 1989, el revine în România, alături de Orchestra Filarmonicii din München, fiind și unul din primii care și-au arătat sprijinul pentru poporul român. Se considera român și își iubea țara. Este semnificativ, în acest sens, și faptul că, aflându-se la pupitrul Capelei  Regale din Copenhaga (1961-1963), i se decernează un premiu „în valoare de 30.000 DM, bani pe care-i donează ca bursă pentru studenții români care doreau să studieze la cursurile sale din străinătate”. Prietenului său, Dan Grigore, îi mărturisea: „Simt că am făcut prea puțin pentru România. Simt că am făcut destul de puțin pentru țara mea” (portal.revistatimpul.ro, https//share.google/316POKVbRp5aCuDIE, 1 dec.2025). 

Viața i-a dat și lovituri, una din cele mai puternice fiind în 1954, când Orchestra Filarmonică din Berlin l-a preferat pe Herbert von Karajan ca nou dirijor șef, poate și fiindcă acesta susținea ideea imortalizării concertelor sale (ceea ce însemna și venituri financiare considerabile). Împăcarea sa cu orchestra a survenit 38 de ani mai târziu, în 1992, când au susținut împreună două concerte. 

Singurul contract de înregistrări al muzicianului a fost semnat cu producătorul Walter Legge, în anul 1948, dar sunetul „fad” al înregistrării l-a făcut să renunțe la tehnica respectivă, pentru totdeauna. Considera că acestea, indiferent de tipul lor, deformează realitatea și timpul (deoarece nu reușesc să redea tranzițiile acelea foarte subtile dintre sunete, la care el ținea foarte mult), scad emoția prestațiilor sale și împiedică implicarea ascultătorului în muzică. Un alt motiv al refuzului său era acela că nu căuta succesul, deoarece credea că el vine în urma unor compromisuri. Doar cu intransigență morală se pot obține rezultate. 

          O altă atitudine controversată, care mergea în paralel cu prima, era modul său direct de a dezavua calitățile și prestațiile artistice ale altor dirijori (consacrați, de altfel), ca și ale unor muzicieni din orchestrele simfonice cu care a lucrat, ceea ce i-a atras numeroase dușmănii, unele cu consecințe serioase, care i-au complicat viața. Acest mare artist nonconformist, puternic atipic, numit „elitist” și „dictator”, a respins tot ceea ce alți muzicieni și dirijori (valori incontestabile, de altfel) își doreau cu ardoare: prestigiu, înregistrări și concerte în SUA (în Italia s-ar spune că nu ar fi vorba numai despre „bel canto”, ci și despre „bel conto”).  

          Despre confrații săi spunea, într-un interviu din La Stampa: „Mulți dintre renumiții mei colegi, pe care mulțimea îi aplaudă, n-au înțeles niciodată nimic. În general, orchestrele nu funcționează, există prea multe protecționisme și încrengături politice”. Tot aici vorbește despre „fenomenologia muzicii”, pe care a și predat-o în diverse ocazii, de exemplu la Saluzzo, pentru 85 de elevi și 60 de invitați, muzicieni, dirijori, studenți și iubitori de muzică din Europa (este de menționat și faptul că el dorea ca repetițiile cu orchestra să fie făcute cu public, pentru ca acesta să fie educat, numai că acest lucru era greu de acceptat pentru mulți membrii ai orchestrei). Întrebat despre acest concept, a făcut următoarea apreciere: „E greu de răspuns. Să spunem că fenomenologia intenționează să ajungă la sensul pur al muzicii, demonstrând prin excludere ceea ce nu este muzică”. Cu o altă ocazie spunea: „Orice artă are un singur scop: libertatea [...] Nu sunetul singur este cel care provoacă o reacție în tine. Sunetul are pentru lumea noastră emoțională o relație non-interpretabilă. Despre asta e vorba în fenomenologie” (blog.cosmeanu.ro; 25 nov. 2025).

Din perspectiva lui, muzica este un fenomen care nu se poate explica rațional, deoarece există doar în prezentul continuu al audierii și, de aceea, „Muzica nu poate fi înțeleasă. Ea poate doar să fie trăită”; „Un concert este o experiență a prezentului etern. O clipă în care lumea dispare”; „Totul este vibrație. Și dacă totul este vibrație ai nevoie de un sistem central de referință [...] Muzica trebuie înțeleasă exact în acest fel. Este cea mai scurtă cale a omului către revelație și existență a vibrației centrale”. De aceea, „Când asculți cu adevărat, tu nu mai exiști. Devii pură receptivitate”; „Fiecare concert e o unică posibilitate de a fi” (blog.cosmeanu.ro; 25 nov. 2025). Credea că „Muzica este transcendența senzațiilor sonore și nu sunetul. Sunetul este nada care te atrage și te mișcă, esența muzicii, care nu se poate materializa fără sunet, ca și gândirea care nu se poate materializa fără cuvinte” (portal.revistatimpul.ro, https//share.google/316POKVbRp5aCuDIE, 1 dec.2025). 

S-a afirmat că Celibidache trăia pentru „armonia prezentului”, sub bagheta lui, totul trebuia să fie consonant cu sufletul său și cu al artiștilor din orchestră, așa încât, acolo și atunci, „energiile să fi curs în același sens, creând o breșă în evoluția timpului”. Dirijatul era, astfel, o „formă de meditație” (Stejărel Olaru). Aceasta ar explica extraodinara lui rigoare și intransigență privind atât calitatea actului artistic, cât și a muzicienilor din orchestră, fapt ce l-a dus adesea în conflict cu mulți dintre aceștia. Se știe, de pildă, că după comportamentul lui „atât de dur cu orchestra Rai de la Roma, profesorii s-au ridicat în bloc și, ca protest, i-au aruncat în cap partiturile” (blog.cosmeanu.ro; 1 dec. 2025). 

Se simte, în această filosofie a muzicii, influența metafizicilor și a religiilor orientale (mai ales din spațiul indo-tibetan), fapt recunoscut de artist: „Fără învățăturile zen, nu aș fi ajuns niciodată să pot trăi fantasticul principiu care spune că, în orice început, e cuprins sfârșitul. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui cuprins” (V. Chira, https//share.google/V7ZqneXOYgQmmSAtl). Este cunoscut, de altfel, faptul că, încă din anul 1939, Sergiu Celibidache a fost influențat de preotul budist Martin Steinke (Dao Jun), care l-a introdus în budismul Zen, fapt ce îi va influența pe mai departe cariera muzicală.

În anul 1962, în ziarul Frankfurter Allgemeine, apare un articol al artistului numit „Înțelepții sunt greu de găsit”, în care își expune ideile despre budism și în care apare interesul său de a crea, în timpul concertelor sale, condiții optime pentru o „experiență transcendentală, din perspectiva budismului Zen” (este notabil faptul că artistul absolvise, între timp, și Facultatea de Filosofie). 

Într-un interviu (probabil din anii ’70), mărturisea: „Am întâlnit un yoghin foarte mare, despre care nu știam – m-am mișcat în lumea yoghină în ultimii 40 de ani – care este domnul profesor Ion Vulcănescu, care m-a uimit cu măiestria cu care, totuși, reușește să pună ordine (sau atâta ordine cât se poate pune) în dezordinea mea personală” (youtube.com, 1 dec. 2025). Cu Ion Vulcănescu s-a întâlnit în timpul războiului, iar după 1970, în România fiind, l-a ajutat pecuniar, cu sume importante. Un timp au purtat corespondență și au vorbit la telefon. Într-o scrisoare îi explica Ioanei Celibidache ce ar trebui să facă soțul ei „pentru a-și îmbunătăți starea de sănătate” (apud „Spațiul Celibidache”, Stejărel Olaru, 2025).

S-a întâlnit, în India, cu yoghinul Say Baba, care l-a tulburat profund. Fiul său spunea că ajunsese atât de fascinat, încât sta câte o lună în India, la ashramul lui Sai Baba, împreună cu discipolii acestuia. Dan Grigore își amintește că l-a ascultat pe Celibidache (în ianuarie 1979) vorbind cu mare entuziam despre acest lider spiritual, pe care-l considera o „expresie secretă a divinității”, mai cu seamă că a asistat personal la una dintre minunile sale, care „i-a demonstrat că nu există limitări fizice ale timpului și spațiului, iar omniprezența este posibilă”  (apud „Spațiul Celibidache”, Stejărel Olaru, 2025).

În privința apropierii sale de această disciplină indiană, Sergiu Celibidache declara: „Prin muzică, într-un anumit mod, am ajuns la yoga și nu invers [..] mi-am dat seama că nimic din ce este în muzică nu poate fi realizat prin voință proprie, prin ego. Și astfel, muzica este pentru mine, când condițiile materiale brute mi-o permit, o meditație” (Christoph Eberhard, Musique et Yoga, https://share.google/Y2aSc5s44LndJSoTI, 1 dec.2025).

Întrebat într-un interviu, despre natura religiei sale, Sergiu Celibidache a răspuns voalat: „Sunt foarte religios. Cred într-o vibrație cosmică centrală și cred că suntem într-un contact cu ea. Ai putea numi aceasta Dumnezeu. Asta a fost ceea ce mi-a spus mama mea, deoarece ea credea în Dumnezeu […] Dacă spuneți: <Nu credeți că este posibil să explicăm, printr-o modalitate, lucruri care depind de om, care nu se referă la o putere mai înaltă?>. Aș spune nu. Toți s-au înșelat, începând cu Marx”. Tot aici, vorbea și despre credința sa că „Totul este vibrație și dacă totul este vibrație atunci este nevoie de un sistem de referință central […] Muzica trebuie înțeleasă exact în acest mod. Este cel mai scurt drum spre revelația valorilor umane și a existenței acestui centru revelațional”  (Sergiu Celibidache: reflecții despre „filosofia muzicii”; @radubalanean, youtube, 1 dec.2025).   

Persoana care l-a cunoscut cel mai bine, Ioana Celibidache (care la concertele soțului său era cuprinsă de „o emoție infinită”) mărturisea următoarele, în privința vieții spirituale a artistului: „Sergiu era profund mistic. Avea o curiozitate extraordinară de a imagina sau de a ști ce se întâmplă dincolo. Mi-a spus cândva că la concerte, când dirijează, adesea vede îngeri. Înainte de fiecare concert se adâncea în rugăciune. Avea o religie proprie, făurită din împletirea budismului cu creștinismul ortodox...”. Considera că „Viața este e ca o piesă de teatru. Îți joci rolul pe scenă dând din tine tot ce ai mai bun, dar în același timp ești conștient că, din moment în moment, cortina roșie de catifea stă să cadă, și atunci... adio joc și jucărie! [...] De aceea mă oblig să râd, să râd mereu de pretențiile noastre la dăinuire” (La Punkt, https://share.google/0F6i3xwaAuZIV8fbo, 1 dec. 2025).

Este semnificativ faptul că multe persoane care au participat la concertele sale l-au considerat un „magician al baghetei” și chiar un „sfânt”: „Când dirija, își transpunea publicul într-o stare de beatitudine uimită. Rămâneau toți într-o transă plină de extaz. După ultimul acord, lăsa brațele jos, urmau câteva secunde de liniște, apoi ropotul de aplauze. Cei care nu-și puteau explica în cuvinte starea prin care treceau, în timpul concertului, îl declarau la final <sfânt>...”. (portal.revista timpul.ro, https//share.google/316POKVbRp5aCuDIE, 1 dec.2025).

În concluzie, Sergiu Celibidache considera muzica o experiență de natură sacră, ce-i permite omului accesul la misterul divin (și al propriei ființe), văzut și ca un centru vibrațional cosmic, iar dirijatul unei orchestre ca o modalitate de a medita și de a obține  revelarea acestuia. De aceea, el a fost considerat, în civilizația occidentală, supusă unui puternic proces de desacralizare, una dintre marile enigme ale lumii contemporane.

Galerie foto