Se pare că ministrul Sănătății a avut nevoie de câteva telefoane ca să descopere ceea ce bolnavii din România trăiesc zilnic. În spitalele de stat, până să ajungi la medic, trebuie mai întâi să treci de un sistem care pare construit special ca să te descurajeze. Nu răspunde nimeni, nu găsești locuri, ești plimbat de la un număr la altul sau, în cele din urmă, îndrumat către privat. Bine ați venit în realitatea pacienților, domnule ministru! Bine, o știați, dar ați zis că dă bine...după gafa cu meniul de Paște. 

Ministrul Alexandru Rogobete s-a apucat să sune și a constatat că în anumite policlinici ale spitalelor de stat o banală programare a devenit o probă de rezistență. O descoperire care, probabil, va produce ceva agitație administrativă, câteva declarații și poate niște controale. Înțelegem, este și o campanie de imagine. Numai că problemele acestea nu au apărut odată cu telefoanele ministrului și nici nu vor dispărea după ce se încheie demonstrația de comunicare publică.

Dar să nu ne oprim la telefon, pentru că adevărata experiență a pacientului începe abia după ce reușește să obțină o programare.

Urmează cozile umilinței, orele pierdute pe holuri, lipsa de organizare și, uneori, spectacolul oferit de angajați care par să considere că pacientul este acolo ca să le strice ziua. Mai ales când vine vorba despre toanele unor asistente, care uită că omul din fața lor nu a venit la spital pentru o conversație de plăcere, ci pentru că are o problemă de sănătate.

Pacientul trebuie să întrebe cu grijă, să nu insiste prea mult, să nu deranjeze, să nu supere. Să aștepte și să înțeleagă. Să accepte că programarea nu înseamnă neapărat că va fi consultat la ora stabilită și că, într-un spital de stat, uneori trebuie să ai mai multă răbdare decât sănătate.

Așadar, domnule ministru, dacă tot ați început să verificați sistemul, poate ar fi cazul să mergeți mai departe de câteva apeluri telefonice. Să vedeți ce se întâmplă după ce pacientul ajunge efectiv în spital. Să stați de vorbă cu oamenii care așteaptă pe holuri, să aflați câte ore pierd, cum sunt tratați și câți dintre ei pleacă fără să rezolve problema pentru care au venit.

Și poate ar trebui să vă îndreptați atenția și spre spitalele mai mici din Dolj, cele despre care auzim periodic că sunt modernizate, bine echipate și pregătite să ofere servicii medicale de calitate. În prezentări și în comunicate, lucrurile arată, de regulă, foarte bine. În realitate, însă, pacienții ajung să descopere că nu pot face nici măcar o radiografie.

Cum vine asta? Avem spitale declarate bine echipate, dar în care investigațiile de bază nu sunt disponibile? Avem aparatură, dar nu avem condițiile necesare pentru a o folosi? Avem investiții raportate, dar pacienți trimiși în alte localități sau către clinici private?

Atunci cine verifică eficiența acestor investiții? Cine răspunde pentru faptul că un echipament cumpărat din bani publici nu ajunge să fie folosit în beneficiul oamenilor? Și, mai ales, cine le explică pacienților de ce trebuie să scoată bani din buzunar pentru servicii pe care ar trebui să le poată primi în sistemul public?

Un spital nu devine performant pentru că are aparatură în inventar, mobilier nou sau fotografii frumoase pe pagina de Facebook. Nu devine performant nici pentru că un oficial îl laudă într-o vizită. Devine performant atunci când pacientul poate face o investigație, primește un diagnostic, este tratat la timp și pleacă de acolo cu problema medicală rezolvată, nu cu o listă de alte instituții la care trebuie să se prezinte.

Iar dacă ministrul vrea cu adevărat să schimbe ceva, ar trebui să înțeleagă că telefonul este doar prima ușă închisă în fața pacientului. După ea urmează altele. Multe altele, domnule Rogobete. Amintim lipsa locurilor, programările făcute peste săptămâni sau luni, aglomerația, comportamentul personalului și, în unele cazuri, absența unor servicii medicale elementare.

Sigur, este bine că faceți verificări. Este bine că adresați întrebări și că încercați să vedeți cum funcționează sistemul din perspectiva pacientului. Dar nu avem nevoie de un ministru care să descopere, din când în când, câte o problemă la telefon. Avem nevoie de unul care să oblige instituțiile să funcționeze și după ce camerele se sting, telefoanele se închid și campaniile de imagine se termină.

Pentru că pacienții nu au nevoie de demonstrații. Au nevoie de medici accesibili, programări reale, investigații disponibile și respect.