Se vorbește mult despre educație incluzivă și se scriu proiecte impecabile. Limbaj corect, obiective aliniate, parteneriate transfrontaliere, calendare clare. Pe hârtie, sistemul funcționează. În școli, însă, realitatea rămâne brutal de constantă. Lipsă de personal specializat, profesori lăsați singuri, copii cu cerințe educaționale speciale integrați formal și abandonați practic. Așa arată acea realitate pe care factorii decidenți nu o observă. Dar deloc! 

Discrepanța dintre proiecte și implementare nu mai este o excepție, ci o regulă. Am ajuns să confundăm activitatea cu impactul. Organizăm ateliere, seminare, schimburi de experiență, dar evităm întrebarea esențială. Ce se schimbă concret pentru copilul din bancă? De prea multe ori, răspunsul este incomod sau absent.

Educația incluzivă nu e un concept de prezentare PowerPoint și nici o bifă într-un raport de finanțare. În prezent, cam asta este. Teoretic, este muncă zilnică, dificilă, care cere competență, timp, resurse și coerență instituțională. Or, sistemul preferă soluțiile vizibile și măsurabile administrativ, nu pe cele eficiente pedagogic. Rezultatul este o incluziune declarată și o excludere trăită. O resimt familiile care au astfel de situații. Și învățătorii o resimt, dar nu au curaj să mai vorbească. Pentru că dacă o fac...devin oaia neagră a școlii. Iar școala trebuie să dea bine în cartier, în zonă, în oraș. TREBUIE să dea bine, indiferent de mizeria de sub preș. 

Problema nu este lipsa proiectelor, ci incapacitatea de a le ancora în realitatea școlii românești. Formarea ajunge târziu sau deloc, recomandările rămân generale, iar responsabilitatea se diluează între instituții. În acest vid, profesorii improvizează, părinții se luptă singuri, iar copiii plătesc costul. Unul mare. 

Dacă aceste inițiative nu ies din logica de vitrină și nu produc schimbări verificabile în clasă, atunci educația incluzivă va rămâne exact ce este astăzi. Ce este? O promisiune frumoasă, repetată la nesfârșit, dar rareori onorată. Un șir de proiecte și ateliere. Iar între proiect și realitate, ruptura continuă să se adâncească. Deocamdată, da, așa stau lucrurile!